De ce nu dormi la ora asta?

   S-a întâmplat să nu mai compun în ultima vreme, deși au stat atâtea lucruri pe marginea sufletului, gata să îl prăbușească. E mai ușor să ascult o piesă electronică, fără versuri, superficială ori cum ai dori să o numești, lăsându-mi gândurile să zboare decât să iau un pix negru și sa apăs, să tai, să vărs cafea sau lacrimi pe marginea jurnalelor.

  E o așteptare generală să ne maturizăm abandonând "prostioarele" de tipul scrisului, sincerității și principiilor morale. Deciziile proaste se materializează imediat, cu zgomot, iar cele bune mult mai greu și sunt mereu înghesuite într-un colț-de sfaturi nedorite, de tot felul de oferte menite să te schimbe, să rupă ceva din tine ca să fii și tu rupt.
   Eu nu cred ca te poți vindeca de scris. Azi mi-au ars degetele așa cum o face și inima, chiar dacă pare foarte cumințică; m-am întins după cuvintele pe care nu vreau să le organizez, am recitit pagini în care adunasem atâta convingere necenzurată și am regăsit o parte din mine pe care nu vreau să o pierd.
   De când lucrez cu acest prieten al meu, cancerul, privesc raiul printr-o lupă și iadul prin alta și parcă trăiesc undeva deasupra mea, cu un ochi curgător la reclamele despre fructele românești și un altul sec în fața fragilității umane. Uneori, mă întreb dacă mai am sensibilitate, însă apoi realizez că plânsul nu e apogeul suferinței și că un om consumat pe dinăuntru nu îl va putea sprijini pe celălalt.  Eu nu cred în doliul prematur.
   Există un privilegiu în oncologie-acela de a fi martorul celei mai înfricoșătoare povești, de a accepta o bucățică din mărul uscat pe care ți-l întinde un pacient cu tot dragul. Cineva are încredere că tu, cu cei 160 de centimetri ai tăi, vei pasa sfera otrăvită pe un alt teren, poate chiar pe cel al nimicniciei.
   Eu aș vrea să ne bucurăm de părul care stă în toate părțile, de sânii asimetrici, de picioarele prea lungi sau prea scurte, pentru că s-ar putea ca, într-o zi, să ne ciocnim de o realitate galbenă și subțire, care alergă spre baie doar la gândul unei bucăți de ciocolată. Și nu, chimioterapia nu este cel mai rău lucru posibil, acela e absența unei linii de chimioterapie eficiente pentru localizarea ta.
  M-am repezit spre jurnal și am găsit câteva rânduri fără dată, scrise pe o schemă despre tuberculoză. Le voi lăsa aici, așa imperfecte cum sunt: "Era vineri, zi de ciocnit pahare, dar eu am creat o particulă. Era minusculă și fragilă, ușor de strivit sub un Nu!, ușor de legănat. La început, nu avea ochi. La început, nu avea buze. I le-am dat târziu și de atunci a tot zâmbit, ca o veselă, ca o mincinoasă a zâmbit, în fiecare poză, cu gropițe de dimensiuni diferite. Era o particulă singură sau așa se vedea. În lumea mea de particule, nu era izolată."
   Aș putea să închei într-o manieră profundă, dar nu sunt fata marilor balade. Viața mă face să aștept destul, nu mai am răbdare pentru piese lente și plictisitoare, așa că voi lăsa aici o Lană prebotox, într-o poză ciudată, și o melodie care îmi dă senzația că privesc în ochii unui om drag cântând: "Boy, XXO, but I want you to know." Iubirea ar trebui să se simtă așa.

Sursa fotografiei

Inspirația muzicală: Lana Del Rey "Party Girl/ Saint Tropez"