Armistițiu


   Un împărat avea un secret: era chel. Nimeni nu știa acest lucru, cu excepția slujitorului de încredere, aflat în dreapta sa. Acesta era un om blând și bun, dar povara destăinuirii stăpânului său îi apăsa umerii, ca o vină și ca o jale. După nopți nedormite, găsi o cale ce i-ar fi putut aduce alinare; merse în cel mai îndepărtat colț al pădurii regești, săpă o groapă cât el de adâncă și se strecură în ea. Acolo șopti, la urechea pământului reavăn și umed: "Împăratul este chel." Se ridică ușurat, cu inima liberă și mulți ani trecură până când din locul acela ieși un copac, din ale cărui ramuri a cioplit cineva un flaut. Dar flautul nu era un simplu instrument, condus de degete măiestre, ci avea propriul glas, care răsuna până în depărtări: "Secretele nu pier, împăratul este chel/Secretele nu pier, împăratul este chel/Secretele nu pier, împăratul este chel..."
   Când aud oameni spunând că și-ar dori să fie din nou copii, eu mă gândesc la povestea aceasta. Mie nu mi-e dor de copilărie. Ea a adunat multe pachețele de lucruri neînțelese, de care încă mă mai împiedic atunci când cred că le-am dat de capăt. 
   Eu am așteptat să devin om mare. Să am un crez al meu, un venit al meu, un loc al meu. Dacă am greșit cândva pe seama lipsei de experiență, acum sunt adult și pot alege cum vreau să îmi conduc viața. Acum știu.
   M-am luptat cu timpul în ultimii ani, am avut în mine o mică Andreea care bătea tare din piciorul stâng și cu mâna dreaptă întindea chestionare cu întrebări specifice. O Andree pentru care argumente de tipul "toată lumea..." nu înseamnă prea mult, pentru care un om nu e doar frumos, ci o face să se simtă asemenea viorilor de la începutul piesei "Cola" (Lana Del Rey), o fată care o să facă riduri de la zâmbit și de la crezut.
   Greu mi-a fost să semnez un armistițiu cu zvăpăiata aceasta, dar i-am dat dreptate până la urmă. Ea a reușit să iasă biruitoare din multe situații și să deslușescă fragmente de fericire pe drum. Eu, tot la sfatul ei, am ajuns oncolog. Și știu că mai are multe alte năzbâtii de sugerat.
   Cred că, dacă aș sta să număr zilele sau anii, m-aș simți ba prea devreme, ba prea târziu. Și, în fuga după repere (im)puse de alții, m-aș pierde pe mine. Ochii mi-ar deveni mai mici, buzele mai aspre, cuvintele mai seci, mișcările măsurate. La întâlnirea cu absolutul, el nu m-ar mai recunoaște. Și ar pleca, iar eu aș începe o altă fugă, cu tactici mai elaborate, cu ochi mai seci...
   Tot ce am e ziua de astăzi și înțelepciunea de ieri. Dacă azi sunt sinceră cu mine însămi, sunt cu un pas mai aproape de reușită, de magie, de o nouă copilărie trăită prin alte suflete, ce vor moșteni părul meu și ochii altcuiva.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Notițe needitate

Totul este o eră

De ce nu dormi la ora asta?