joi, 26 octombrie 2017

Toate lucrurile ce încap într-un om



   Într-un om se strecoară copilăria. Ea rodește în multe feluri, dar adultul de mai târziu va prețui mereu faptul că a învățat să se roage. Atunci i se deformează degetele drepte, căci scrie cuvintele prea apăsat. Și parcă tot ce-i al lui crește sub această boltă a apăsării, în bucle și deviații, înflorind pe la colțuri și în pământ sterp.
   Apoi, se va întâlni cu neprăvăzutul, care va fi de două ori mai mare decât omul nostru. Nu va ști cum să-l adune altfel decât înfășurându-l în propriul suflet, ca pe un fir nesfârșit al cărui ghem ar cântări prea mult. Și astfel de legături primejdioase nu-și vor găsi dezlegarea, dar se vor transforma într-un izvor încăpățânat și pur. 
   Peste chipul omului, vor trece lacrimi mari și zâmbete care încrețesc ochii. Raportul dintre ele va fi mereu un mister. Peste inima omului, vor aluneca păreri de iubire și o singură certitudine. În minte și în trup, se vor ciocni planuri, melodii, stadializări, dorințe, instincte și descurajări. Și numai cele din urmă vor fi scăldate în apele de altădată, cât să-și schimbe cursul.
   Marginile vieții pot fi imposibile, dar asta nu-l interesează pe omul ce trăiește într-un nucleu. Privindu-se ca pe un rai în transformare, el știe să nădăjduiască sub cerul potrivit.

Inspirațiile muzicale: The Prodigy-"Medicine" (un englez cu pianul clasic în antecedente, un strop de folclor bulgar și o energie nemaipomenită)
                                 The Prodigy-"Medicine" (South Central remix)
                                

marți, 24 octombrie 2017

Diviziuni



   Nu știu să negociez cu timpul, 
Dar aș încerca să-i vorbesc unei secunde.
Aș vrea să-i aud fâlfâitul ascuțit când greșesc,
Să construim împreună ziduri între cereri,
Să le despărțim pe cele rele
Înainte să prindă rădăcini în adâncurile mele.

Poate că secundele ar ști limbajul lui
Și m-ar ajuta să-i înțeleg gesturile sacadate;
Aș întinde eu mâna pentru el,
Să-i dau ce caută cu nerușinare,
În ceasul meu umbrit de o mirare.

Inspirația muzicală: The Prodigy-"Charly" (multe revelații s-au petrecut pe melodiile lor, oricât de improbabil ar părea. Basul acela nu pare să simtă trecerea anilor.)

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Marile așteptări



   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.
   Câte căsuțe cu experiențe ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?      
   Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult "The fat of the land" (The Prodigy, 1997).
    Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine însămi, de idealismul ce pare să mă încetinească. Oare care e timpul vânat și, mai ales, pentru ce verb l-aș vâna? A trebui sau a dori?
  Liam Howlett mi-a dat o primă lecție de originalitate. El reușește să ofere o dimensiune spirituală fiecărui cântec; se vede că e un mare colecționar de sunete, mereu atent, mereu treaz. E ceva de modă veche în tot ceea ce face.
   A doua este despre simplitate. În ultimii ani, am înțeles că aproape orice problemă se împarte în două decizii și că una dintre ele nu are niciun susținător în afara intuiției. Și nu știu cum dreptatea își face mereu loc pe drumul denivelat și greu de măsurat.
   Ultimul aspect (cel mai important) e sensul pe care îl descopăr în muzica marca The Prodigy, sentimentul că "m-am întâmplat" odată cu piesele lor. Anii '90, cu mugurii tehnologiei, cu oamenii care mergeau la concerte pentru a asculta și nu pentru a înregistra, cu mine și cu ursulețul căruia nu i-am găsit nume.
   Cred că port amprenta generației mele, cred că aici și acum e locul meu și că mi-e interzis să caut împlinirea într-o altă epocă. Demnitatea trăiește și astăzi, uneori se îmbracă în roșu, alteori joacă baschet, uneori face o glumă proastă, alteori se împiedică, dar nu renunță nicicum.
   Aș vrea să ne oprim din a ne arunca slăbiciunile în spatele societății, să oftăm mai puțin și să căutăm mai mult.

N-aș putea încheia articolul fără câteva recomandări muzicale: "Narayan"(1997) e favorita mea, pentru că e alcătuită din sunete mici și mari, cu personalitate, care vin mereu la timp și îmi hrănesc încrederea în purtarea de grijă  a unui Compozitor Desăvârșit.
De dragul călătoriei: "Out of space"(1992)"Break and enter"(1994)"Spitfire"(2005)"Warrior's dance"(2009)-primul minut e motivație pură-, "Rok-Weiler"(2015).

Sursa fotografiei  
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers