joi, 9 februarie 2017

Altfel


   -Vezi și tu? te-am întrebat, dar, pentru tine, oamenii erau la fel, așezați ordonat pe un rând curbat, cu umerii întorși spre fereastră. De fapt, nu cred că ai zărit umerii, nici bărbiile diferite, nici nuanțele de albastru cu alungirile și îngustările lor.
   Doar eu, (de altfel, o ființă a senzorialului), mă agitam fericită, pentru că era prima dată când cunoșteam ceva cu ochii sufletului. Nimeni nu mă învățase, nici măcar cerul nu-mi spusese. Dar el, tocmai el, nemăsurabilul, un ghem în preajma inimii sau o pânză sub piele, sufletul, VEDEA. Ceva strălucea într-o parte, imperfect, neterminat, om...pentru tine. Eu simțeam că, ori la capăt, ori la nod, împărțeam aceeași nemurire.
   Dacă viața și-ar fi răsucit ultima buclă în acea zi și m-ar fi adus în fața firului despicat, n-aș fi fost tristă. Aș fi știut că magia nu mai e o dorință imprimată stângaci și precoce de carțile lui Mihail Drumeș, ci o realitate deja experimentată. 
    Lumea, pe care o trăiam doar dintr-o placentă cu pereți denși, străbătută secvențial de faruri egoiste, a devenit un punct infim într-un univers de culoare și exuberanță. Eu, cea veche, eram doar învelișul unui spirit pulsatil, mai nesăbuit decât absurdul de primă linie.
   Și mergeam, cu pasul ielelor, pe drumul întrebării, lent și de neînțeles, și îți lăsam calculele să mă întreacă. Nu mă mai grăbeam, nu mai măsuram ceea ce se întinde peste posibilitățile mele, deoarece știam că mai devreme e la fel de greșit ca mai târziu.
P.S.: "Micul prinț" (Antoine de Saint-Exupéry) se simte altfel la 23 de ani. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers