vineri, 24 februarie 2017

La foc mocnit


   Cât timp e intens, e real-aceasta este una dintre convingerile mele. Lucrurile mediocre pot fi ușoare sau apăsătoare, pot stoarce un zâmbet sau o pace artificială, pot atrage admirația lumii, dar nu rămân în picioare. Se dezmembrează asemenea unor coșmaruri la ivirea zorilor, părăsesc amintirea pentru că nu au avut vreodată ceva de oferit.
   Ceea ce intens e real, dar nu neapărat bun. Drumul spre mistuire începe cu o adiere dulce, cu o falsă promisiune de infinit. De bunăvoie mi-am culcat mâinile în matricea strivitoare, căci nu mă învățase nimeni să alunec în palme care știu să prețuiască.
   Care sunt ''termenii pasiunii" (Irvin D. Yalom) noastre? Căutăm omul care strigă mai tare sau pe cel înțelept în tăcere? Pe cel ce pășește mai repede sau pe cel ce știe unde merge?
   Adevăratul foc trebuie să aprindă o candelă, într-un altar, fără să se rușineze. Dacă îngerii ar fi martorii iubirii noastre, am mai iubi la fel?

   Am ascultat "Shake the disease" (Depeche Mode) o săptămână întreagă, iar refrenul a început să semene cu o conversație între mine și Dumnezeu:
"Here is a plea,
From my heart to you;
Nobody knows me
As well as you do.
You know how hard it is for me
To shake the disease
That takes hold of my tongue
In situations like these."

joi, 9 februarie 2017

Altfel


   -Vezi și tu? te-am întrebat, dar, pentru tine, oamenii erau la fel, așezați ordonat pe un rând curbat, cu umerii întorși spre fereastră. De fapt, nu cred că ai zărit umerii, nici bărbiile diferite, nici nuanțele de albastru cu alungirile și îngustările lor.
   Doar eu, (de altfel, o ființă a senzorialului), mă agitam fericită, pentru că era prima dată când cunoșteam ceva cu ochii sufletului. Nimeni nu mă învățase, nici măcar cerul nu-mi spusese. Dar el, tocmai el, nemăsurabilul, un ghem în preajma inimii sau o pânză sub piele, sufletul, VEDEA. Ceva strălucea într-o parte, imperfect, neterminat, om...pentru tine. Eu simțeam că, ori la capăt, ori la nod, împărțeam aceeași nemurire.
   Dacă viața și-ar fi răsucit ultima buclă în acea zi și m-ar fi adus în fața firului despicat, n-aș fi fost tristă. Aș fi știut că magia nu mai e o dorință imprimată stângaci și precoce de carțile lui Mihail Drumeș, ci o realitate deja experimentată. 
    Lumea, pe care o trăiam doar dintr-o placentă cu pereți denși, străbătută secvențial de faruri egoiste, a devenit un punct infim într-un univers de culoare și exuberanță. Eu, cea veche, eram doar învelișul unui spirit pulsatil, mai nesăbuit decât absurdul de primă linie.
   Și mergeam, cu pasul ielelor, pe drumul întrebării, lent și de neînțeles, și îți lăsam calculele să mă întreacă. Nu mă mai grăbeam, nu mai măsuram ceea ce se întinde peste posibilitățile mele, deoarece știam că mai devreme e la fel de greșit ca mai târziu.
P.S.: "Micul prinț" (Antoine de Saint-Exupéry) se simte altfel la 23 de ani. 

luni, 6 februarie 2017

Indigo


      M-aș liniști într-o poțiune dulce-amăruie,
Roșcată în apus
Și palidă în lumina lunii.

Mi-ar fi mâinile ușoare
De-ar ciopli rotunjimi și alunecări 
Răzgândite între uman și splendoare.

De-ar coborî cerul în mine,
Să-i vorbesc despre chemările străine,
M-aș întinde mai puțin 
Decât pot nesfârșirile mele.

Și aș fi eu însămi poțiunea dulce,
Roșcată în înserări;
Și aș fi eu însămi poțiunea amară,
Palidă în întunecări.


 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers