vineri, 29 iulie 2016

Ceai de merișoare


Motto:"Pierre urcă scara luminoasă și intră pe ușa deschisă."  Lev Tolstoi

   Pierre urcă scara luminoasă și intră pe ușa deschisă. Se opri rușinat în holul ei. De ce uitase să apese galant pe sonerie, așteptând ca ea să-l întâmpine cu un surâs? "Puțini oameni știu să surâdă'', gândi el când a cunoscut-o. Să poarte veselia pe chip, să-ți lase sentimentul că, într-un colț al gurii, au păstrat ceva din inocența primordială.
   Se opri în hol și o zări la masa din bucătărie. Purta o rochie vernil, care-i evidenția pistruii și ochii. Avea părul prins lejer; de fapt, avea un păr asemenea sufletului, cu șuvițe rebele ce nu stăteau locului vreodată.
   Pe masă, era deschisă o carte; ea o pusese acolo, ca să-i lase impresia că nu-l aștepta cu înfrigurare. Totul era învăluit în magie feminină, în acea combinație fermecătoare de naturalețe și calcul.
   -Ai sosit! spuse ea. Citeam. Eu..citeam. Închise cartea fără să pună un semn, ceea ce îi demonstra lui Pierre că avusese dreptate. Probabil că probase alte rochii înainte să aleagă una atât de simplă, care o învăluia într-un aer de vulnerabilitate și mister.
   -Ușa era deschisă, se scuză el. Entuziasmul îl trădase; degeaba își regizase mișcările pe drum. "Poate că e un lucru strict feminin", își zise, urmărindu-i pașii grațioși.
   Se întâlniră în mijlocul holului, purtând pe umeri poveri invizibile de așteptări, visuri și răni trecute. Fiecare avea o teamă ascunsă, ce cuprindea gleznele cu mâini reci, dar chemarea iubirii era mult mai puternică.
   -Intră, te rog. Este târziu pentru cafea. Dorești un ceai?
   -Da, mulțumesc, îi răspunse el, găsindu-și cu greu locul pe scaun. Parcă se micșorase camera, iar silueta ei devenea tot mai subțire, ca o făptură dintr-o altă lume, pe care își dorea să o cuprindă cu vârful degetelor.
   Puse tava argintie pe masă, aplecându-se ușor. O buclă îi alunecă pe umăr; ea o îndepărtă cu un gest al mâinii stângi și se așeză în fața lui.
   -Este ceai de merișoare? spuse Pierre sorbind ușor și ridicând sprâncenele.
   Ea îl privi în tăcere pentru câteva secunde. De atâtea ori auzise cuvinte măgulitoare, de atâtea ori fusese purtată în discuții menite să-i alinte orgoliul, să o convingă de erudiția celuilalt. Nimeni nu-i spusese vreodată ceva atât de simplu și naiv.
   -Da, am pus merișoare, îi răspunse surâzând.
   Acestea erau cuvintele de care avea nevoie Cupidon pentru a le înnoda inimile pe vecie.

4 comentarii:

rusoaica spunea...

Dacă şi reuşeşti să o termini, felicitări! Eu, cu ruşine recunosc, am început-o de trei ori și n-am reușit niciodată să trec de jumătate...

...(fascinant fragment)...

Andreea Scutariu spunea...

Mă bucur că îți place! :)
M-am gândit că ar fi bine să mă scufund în "Război și pace" pentru a evita visarea inutilă. O sa îți scriu când o termin. ;)

rusoaica spunea...

„Inutilă”? Of, presupun că iar îți dau târcoale îndoielile..

Aștept.

Andreea Scutariu spunea...

Am doar un pui al nerăbdării în suflet.:)

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers