sâmbătă, 29 august 2015

Viziune


Mi-am dorit ca ochii mei să devină lentile ale camerelor de filmat. Mi-am dorit o viață imprimată pe peliculă, una care poate fi redată la infinit, evaluată critic, etichetată. N-am vrut-o pentru mine, căci eu îmi cunosc adevărul, am vrut-o pentru ceilalți. Mă răneau scepticii, oamenii care-mi puneau la îndoială trăirile. Emoțiile mele nu erau măsurabile, prin urmare inexistente.
Cine are dreptul să-mi spună ce-a fost real în sufletul meu? Îmi amintesc perfect momentele electrice, revăd nuanțe, priviri, sunete, tăceri; le simt pulsând în fiecare dimensiune a ființei mele. Poate că nu e nevoie să explic nimănui, poate că unele experiențe ar fi profanate în încercarea de a le da o formă.
Mi-am regăsit o parte nenumită în documentarul despre viața și creațiile Marinei Abramović, numit Artist Is Present. Nu e un reportaj tipic, bun de urmărit la sfârșit de saptămână. Dimpotrivă, te provoacă să-ți schimbi dioptriile și să citești printre rânduri. Nu mă inspiră toate lucrările artistei, însă reprezentația ei de la Museum of Modern Art și-a lăsat amprenta eternă în inima mea. E inedit să oprești viața agitată a New York-ului pentru un minut de liniște, un minut în care a fi să-ți fie de-ajuns. 
Marina își dezvăluie povestea de dragoste trăită alături de Ulay, dovedind că trecerea anilor nu poate atenua strălucirea din priviri. O femeie remarcabilă, puternică, fermecătoare, care mi-a arătat că este vital să-mi fiu fidelă mie însămi, să am propria viziune despre existență și să lupt pentru ea. În timp, îi voi găsi și pe cei care rezonează cu mine.

Inspirația muzicala: Lana Del Rey-"Terrence loves you"

Sursa fotografiei

4 comentarii:

rusoaica spunea...

Mulțumeeeesc! Mulțumesc că ai revenit la scris (îmi lipseau postările tale), și mulțumesc pentru linkul video. Coincidență sau nu, acum vreo două zile am revăzut videoclipul Marinei, și mi s-au cam umezit ochii. Atât doar că eu am văzut varianta mini, nu pe cea întreagă, postată de tine aici.
Tare multe amintiri îmi răscolește videoclipul ăsta, aproape că m-aș confunda cu el, iar felul cum Ulay înclină ușor din cap, închizând ochii cu un zâmbet amar, pare că spune „Hello again, lover! It's been such a long time!”. Uf, îmi pune un nod în gât!
Să nu lași pe nimeni să-ți judece trăirile ori să ți le pună sub semnul întrebării. Nimeni n-are dreptul ăsta, iar dacă o fac, nu sunt demni de tine.

Andreea Scutariu spunea...

Mulțumesc și eu! Mi-a plăcut mult varianta prescurtată, deoarece melodia era perfect aleasă și se potrivea cu un text mai vechi, însă documentarul e uimitor, mi-a răvășit sufletul. Să-mi spui cum ți s-a părut.
M-am gândit în ultima vreme la faptul că viziunea mea nu e greșită, ci doar împărtășită oamenilor nepotriviți.

Interzisa spunea...

Cine are dreptul să-mi spună ce-a fost real în sufletul meu?



POATE CEI CU CARE AI AMINTIRI... ZIC.

Andreea Scutariu spunea...

Nici măcar ei nu au acest drept. În suflet nu păstrăm oamenii așa cum sunt, îi păstrăm așa cum i-am văzut noi.

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers