luni, 29 decembrie 2014

Îndeajuns?


Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?
Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lumii.
Teama de a fi prea puțin e ca o picătură chinezească ce sapă în cele mai frumoase diamante. Le fură strălucirea, unicitatea, le desparte de menirea lor. 
Poate că, dacă ar trebui să avem vreo teamă în suflet, aceea ar fi teama de a ne irosi. În activități nepotrivite, cu oameni nepotriviți, încercând să fim altcineva, îndoindu-ne de noi înșine. Momentul în care realizăm că ne-am risipit fără rost e mai crunt decât sfărâmarea. Suntem nevoiți să ne strângem versurile, să ne acoperim rușinați sufletul, să vărsăm apă peste acuarela unui om drag. Ne-am rănit ființa în încercarea de a îmblânzi întunericul altcuiva.
Nu-i nimic, timpul pierdut nu e răzbunător. Vrea doar să-i promitem că îndeajunsul va fi îndoit sub tălpile noastre.

vineri, 19 decembrie 2014

Schimbare


Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire.
Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe.
Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată.
Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentru a deveni artă. 
De aceea, nu mă mai tem de schimbările care operează fără anestezic. Ele sunt un apel spre desăvârșire.

Inspirația muzicală: Marcus Viana-''Sete veus"

Sursa fotografiei
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers