Rege versus roabă

Tu decorezi noaptea cu trupuri,

Eu frământ umbre de gânduri;

Tu te-ascunzi în măști și vorbe,

Eu îmi pierd credințe oarbe.

Tu mă judeci cu asprime,

Tocmai tu, fals Prometeu;

De ce te-aș lăsa oare

Să afli cine-s eu?

De ce ți-aș povesti

De întrebări bătrăne

Ce continuă să-mi sune

În fire, zi de zi?

De ce ti-aș dezgoli

Iubirea-mi dezlegată,

Ce-și caută, însetată,

Un nod pentru a trăi?

De ce ți-aș dărui

Din flăcări și speranțe

Ce vor să mă înalțe

Deasupra neîmplinirii?

Oricum, n-ai înțelege.

Rămâi rege într-a ta lume;

Eu sunt roabă într-a mea.
(februarie 2013, înainte de tine)

Sursa fotografiei

Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru că era inevitabilă...