luni, 31 martie 2014

Regăsirea luminii pierdute



Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea.
După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea.
Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume, de parcă n-ar exista deasupra tuturor un Dumnezeu Care știe să ne dăruiască doar lucruri folositoare, lucruri ce ne întregesc sufletul, nu dureri ce ni-l îngenunchează. Și, dacă avem cea mai mare Forță de partea noastră, de ce ne-am mai teme de viitor? De ce nu ne-am debloca drumul ce duce la fericire? Oh, pe noi ne sperie fericirea. Ne temem de orice rază de lumină, preferăm să nu câștigăm nimic, ca să nu putem pierde nimic.
Să ne oprim un pic. Să ne gândim la noi, să ne iubim, să ne acceptăm. Viața ne poate lovi oricât, dar dacă avem mereu credința în suflet, nu ne poate răni. Sunt o optimistă acum și mi-aș dori ca toți să simtă această minune. Sunt fericită, nu mai tremur.
E superb! Comoara e a mea.

vineri, 21 martie 2014

Primăvara nemuritoare


 Copilă nesăbuită,
Vioaie și-ndrăgită,
Aleargă printre fire
De suflete și lire.

În mâna sa plăpândă,
Ea ține-o forță sfântă
Și-o împarte în neștire
Văzduhurilor și duhurilor pribege.

Ea-nvie corzi uscate,
De vise abandonate
Și-ncununeaza gene
Cu flori și mici antene
De veselie pură,
De gâze și de vânt,
De planuri și de-avânt.

În inimi se strecoară
Și-alungă ploaia afară;
Cu zbor de libelulă,
Naivă și credulă,
Mireasa mea cu soare-
Primăvara nemuritoare.

marți, 18 martie 2014

Astăzi mi-am plâns...

  • neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi.
  • dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării.
  • pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte.
  • deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul.
  • teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir?
  • renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult.
  • cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii.

luni, 17 martie 2014

Sunt o luptătoare obosită



În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald. Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie. Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri contemporane?
Tocmai în această perioadă frumoasă a vieții mele, am (re)trăit un episod neplăcut, care mi-a tulburat interiorul. M-am simțit anulată în propria ființă, de parcă toate luptele, revelațiile și schimbările prin care am trecut în ultimii ani ar fi fost transformate în cenușă. Îndoiala de sine e o trăire atât de otrăvitoare pentru claviculele ce-o posedă, încât poate sfârși fluturi din lumi paralele.
M-am temut de dorințele mele, însă nu, ele n-aveau nicio vină. Eu îmi cunoșteam visul cel mai bine și credeam în realizarea lui. De ce aș fi lăsat un infim moment să-mi strivească împletituri spirituale pline de semnificații?
Trupul meu își continuă simfonia vitală, însă sufletului i s-au frânt zările, cel puțin pentru o perioadă. Sunt înconjurată de hiperbole ale propriilor renunțări și mi-aș dori atât de mult să-mi găsesc refugiul în luptă. Poate că nici nu mai sunt acea războinică pe care o cunoșteam...
Mă simt de parcă mâini nevăzute îmi scot rochia albă, iar eu mă prăbușesc goală pe podeaua rece.

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers