Adam și Eva



-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas?
-Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători.
-Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele.
-Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice.
-Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu?
-Am pus.
-Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă?
-Nu.
-N-ai țopăit prin mijlocul florilor?
-Nici pe departe...
-Nu te-ai uitat tu la ''albastru''?
-De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi.
-Dar bucla ta, care nu stă niciodată după ureche, cum se numește?
-Hmm...alint?
-Când te-ai mai gândit la cuvântul acesta?
-Astăzi, culegând flori.
-Păi, n-ai spus tu că ai măsurat grădina?
-Am măsurat-o...
O luă în brațe, știind că va mima teama, va țipa puțin și-l va lovi ușor cu pumnii aceia mici. El se preface, la rândul lui, învins și o lasă să se elibereze. Eva alunecă la rădăcina unui copac și apoi se ridică ''supărată'', promițând o răzbunare duioasă. Nu știe că i s-au agățat frunze în păr și că toată revolta ei se topește sub umbra lor. Femeia aceasta copilăroasă e prima din lume, primul mister și prima mamă.
Adam iubea asta, de aceea nu se mai sătura descoperind-o. Părea că e alta, în fiecare zi. Niciodată nu știa cum o va găsi când se va întoarce de la vânătoare. Uneori, își cerea scuze de la florile pe care le culegea și le explica drăgăstos că au fost făcute pentru a fi împletite în coronițe. Odată, văzuse o căprioară sorbind apă din izvor și o numi ''căpruie''. Degeaba încercă Adam să o corecteze. ''Dacă ea e căprioară, atunci și ochii mei sunt căpriori'', spunea ea cu genele înălțate. Mai puteai să n-o crezi?
Într-o toamnă, plânse atât de mult crezând că fluturii au uitat-o. ''Fluturii nu mor niciodată'', îi spunea Adam cuprinzându-i chipul în palme. Ei știau acest lucru mai bine decât oricine. Pierduseră un rai împreună, acum își construiau un altul, doar al lor.

Comentarii

  1. mi s-a pus un nod in gat, si nu stiu daca de emotie, de incantare, de frumusete ori de regasire... Una din cele mai frumoase postari de blog pe care am citit-o vreodata!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur tare mult să citesc asta! Nici nu știu cum mi-a venit ideea, cert e că a fost unul din textele acelea scrise rapid, pe nerăsuflate.
    Cred că sunt sub influența târzie a vreunui Zburător! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. pai tu nu stii ca astea sunt cele mai geniale texte, cele scrise fara sa stai sa te gandesti, cele care vin direct din suflet? ^_^

    RăspundețiȘtergere
  4. Așa e, dar uneori ideea sună așa bine în minte și totuși nu-și găsește cuvintele în scris. Atunci e vorba de ceva efort în a reuși s-o exprimi. ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. trec si eu prin momente de genul, si ma oftic.. alteori, insa, ma mir de propria fluenta si cursivitate. Eniuei, GREAT POST!

    RăspundețiȘtergere
  6. Mersi! ;) Sper că va veni și ziua în care voi scrie din experiențe de acest fel...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

Postări populare de pe acest blog

Notițe needitate

Totul este o eră

De ce nu dormi la ora asta?