luni, 29 decembrie 2014

Îndeajuns?


Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?
Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lumii.
Teama de a fi prea puțin e ca o picătură chinezească ce sapă în cele mai frumoase diamante. Le fură strălucirea, unicitatea, le desparte de menirea lor. 
Poate că, dacă ar trebui să avem vreo teamă în suflet, aceea ar fi teama de a ne irosi. În activități nepotrivite, cu oameni nepotriviți, încercând să fim altcineva, îndoindu-ne de noi înșine. Momentul în care realizăm că ne-am risipit fără rost e mai crunt decât sfărâmarea. Suntem nevoiți să ne strângem versurile, să ne acoperim rușinați sufletul, să vărsăm apă peste acuarela unui om drag. Ne-am rănit ființa în încercarea de a îmblânzi întunericul altcuiva.
Nu-i nimic, timpul pierdut nu e răzbunător. Vrea doar să-i promitem că îndeajunsul va fi îndoit sub tălpile noastre.

vineri, 19 decembrie 2014

Schimbare


Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire.
Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe.
Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată.
Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentru a deveni artă. 
De aceea, nu mă mai tem de schimbările care operează fără anestezic. Ele sunt un apel spre desăvârșire.

Inspirația muzicală: Marcus Viana-''Sete veus"

Sursa fotografiei

duminică, 16 noiembrie 2014

Cer


Cer frânt de zbor, 
Cer pătat de-un nor,
Cer agățat în stele, 
Cer ascuns în rândunele.

Tu ești limanul lin, 
Unde corăbii vin, 
Pe aripi de durere, 
Cerând mângâiere.

Tu ești adânc de viață,
Prăpastie de speranță,
Dreptate supremă, 
Fericire eternă.

Deschide-ți porțile
Pentru a primi torțele 
Sufletelor aprinse,
Încă neînvinse.

vineri, 17 octombrie 2014

Flori


Pe culmile înserării,
În umbrele frustrării, 
Sub semnul întrebării,
Stă viața.

Adânc ascunsă-n ape, 
Păstrată între pleoape,
Domnește peste toate
Speranța.

Desculță și nebună, 
Cu vocea-i ce răsună,
În suflet se adună,
Teama.

Liberă și vie, 
Bogată sau pustie, 
Ucide sau învie
Iubirea.

Doar noi, absurzi cu petale albastre, 
Căutăm întrebări în răspunsuri aflate.

marți, 23 septembrie 2014

Momente neon


Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică.
Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate.
Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam, cu fruntea înălțată, felul în care se proiectează cablurile pe cerul albastru. Stâlp-neon-fir negru-o succesiune fascinantă ce avea să devină felul meu de a trăi.
Cu mâinile împreunate a rugăciune, m-am agățat de sârme învelite în plastic izolator, lăsându-mi ființa să alunece în ritmul lor. Uneori, am zburat alături de păsările ce-mi eliberau calea, alteori, am îndoit cablurile cu plumbul sufletului meu, zgâriindu-mi genunchii până la sângerare.
Contopirea cu lumina incandescentă m-a făcut să uit sacrificiile traseului. Cu ochii arși de molie sau cu fruntea de războinic, m-am predat mereu momentelor neon ale vieții mele. Atunci sublimul devenea palpabil, extazul avea irizații filosofice, iar ființa se deposeda de ea însăși. Câtă fremătare și bucurie îmi invadau spiritul, ce metamorfoze dulci cuprindeau orizontul!
Oh, cum să explic răsplata unui pelerinaj știut doar de mine?

Recomandare: Filmul "Powder", unul dintre cele marcante ale copilăriei mele.

joi, 18 septembrie 2014

Trenul


Acesta e mirosul tristeții,
Impregnat în coasta înstrăinării;
E trenul ruginit al uitării, 
Urlând în gara pustietății.

E plin de libertăți cerșite
Și de clipe strivite sub piciorul
Netrăitului greu și etern.

E plânsul prelung al tăcerii, 
Căzut peste fierul fierbinte.
E singurul care nu minte, 
Căci aleargă în regatul nepăsării.

Trenul și timpul se împletesc într-o sită,
Deschizând ferestre prăfuite
Pentru saltul viselor incendiate
De iubirea-mi irosită.

Pe drumul renunțării totale,
Închisă între șine stabile,
Am pornit pe urmele tale,
Viitor cu perspective fragile.

duminică, 14 septembrie 2014

Îngerii mor


Cerul plouă cu îngeri, 
Martori a mii de înfrângeri,
Jurnale vii și  pure
De speranțe imature.

Se lovesc de ziduri dure, 
Se prăbușesc pe aripile rupte, 
Pentru că au încetat să mai lupte.

Mor pentru că au crezut în oameni, 
Pentru că și-au transformat inimile în altare.
Mor pentru că nu i-a îmbrățișat nimeni
Și pentru că lumea a uitat de existența lor.

Oh, suflete transparente!
V-ați jertfit fără regrete,
V-ați lăsat uciși de faptele noastre
Spre a atinge culmile dăruirii albastre.

luni, 8 septembrie 2014

Fascinație


Sufletul meu nu poate trăi fără vreo admirație secretă. Cineva trebuie să fie acolo, sub umbra amintirii sau a visului, a netrăitului sau a semnului interzis. 
Atașamentul poate fi înșelător, căci inventează calități și își construiește piedestale pentru a avea o înălțime de la care să se arunce apoi, dar fascinația e sinceră prin apelul său la concret. Domeniile ei se întind pestre trup, voce, gesturi, dar rămân neatinse de vulgaritate sau primitivism. Trupul este versul, rima, iar fascinația e capacitatea de a-i învia poezia.
Anatomicul dezvăluie noi sensuri; linia mandibulei, expresivitatea bărbiei, omoplații ce par relicve ale unor aripi uitate. Farmece nebănuite izbucnesc tocmai din trăsăturile aspre; imperfecțiunea capătă forma desăvârșirii. Ați văzut vreodată degete strălucind în lumina răsăritului? Nu se ascundeau în ele toate fațetele tăcerii? 
Melodia ''Burning desire" (Lana Del Rey) ilustrează cel mai bine esența fascinației. Unii s-ar împiedica de cuvinte, rătăcindu-le sensul în superficialul interpretării lor. Eu am trăit acest cântec elegant la un alt nivel, astfel încât fiecare vers s-a metamorfozat. 
Violoncelul sublim ce inundă primele secunde pare a-și alinta arcușul de claviculele mele. Trei clape de pian aprind candalabre, în timp ce Eros aruncă praf de stele între doi oameni. Alte clape, mai grave, prevestesc sfârșitul dureros, dar e prea târziu. Piciorul se află deja pe accelerație, ''I drive fast, / Wind in my hair/ I push it to the limits cause I just don't care". Zările ascunse, neatinse ale sufletului ies la suprafață (''I come alive for you, baby''), dorind să-și dăruiască farmecul unui om devenit rațiune cardiacă (''Your name is on my lips/ Over, over again like my only prayer"). Instinctualitatea are un rol infim în comparație cu dorul nesfărșit, nemaiîntâlnit, ce devine agonie. Mai presus de toate însă, se află teama (''I'm trying to get to you, baby/ I'm feeling scared and you know it'')...
O astfel de experiență se trăiește doar o dată și nu-și găsește finalitatea anticipată. Încălcând una dintre aceste două reguli, ar deveni fatală.


vineri, 5 septembrie 2014

Nemurire



Înainte de a citi, fii desculț. Ascultă ''J butterfly'', închide ochii. Spune-mi, nu ai dansa cu mine printre trenuri răzlețe?

Kana se simțea încătușată de toate, voia să se elibereze, să plece...Se îndreptă hotărâtă spre gară, se așeză pe șine și își lăsă capul pe o parte, visând la viitorul ce îi va fi întrerupt de un țiuit și un zgomot metalic. Aștepta calmă, își irosise deja toate lacrimile, dorințele și regretele. Aștepta și atât.
Undeva, la celălat capăt al căii ferate, Klaus își arunca ultima țigară. Era plictisit de viață, tradat de ea, furios pe oameni. Aștepta același deznodământ trist, stând în picioare, sfidând moartea. Disprețul luase locul resemnării în ochii lui.
Soarele era însă pe cer, strălucind la fel de frumos pentru fiecare. O rază pătrunse și în ochiul sec al Kanei și îi făcu pieptul să tresalte. Se ridică și începu să meargă pe calea ferată. Tricoul negru și pantalonii scurți dispărură, lăsând loc unei rochii lungi, albe. Picioarele ei goale pășeau pe izvoare, mângâiate de flori de lotus. Toate rănile se vindecaseră, iar puritatea îi înnobila chipul. Fluturi i se așezau pe pleoape și petale albe de trandafir îi sărutau brațele subțiri. Se opri o clipă și simți o adâncă emoție înfiorând-o. Închise ochii, lăsându-și capul pe spate, într-o contemplare a propriului extaz. Se abandonă plenitudinii...
Klaus privea același soare printr-un ciob de sticlă. Deodată, simți un impuls irezistibil de a merge înainte, spre o țintă necunoscută. Pășea cu pași bărbătești, dar sângele i se electriza în vene și un fior cald îi străbătea coloana vertebrală. Câmpurile goale din jurul lui se transformară în lacuri imense, pe care alergau cai albi. Un pescăruș își flutură aripa moale, atingându-i obrazul. 
Strânse pleoapele, căci o lumină orbitoare se apropia de el. Avea forma unui violoncel și parfumul unui cactus. O mână firavă îi alinta vârful degetelor, scurtcircuitându-l. Îndrăzni să se apropie de ea și o văzu atât de frumoasă.
Kana zâmbi, în timp ce o cunună de lăcrămioare i se împleti în păr. Klaus o cuprinse ușor în brațe, temându-se că ea va dispărea. O sărută, simțind cum tălpile se desprind de pământ. Sufletele lor erau un magnific contrast de gheață și foc, de disperare și speranță, de dorință și renunțare...Vântul îi proteja în mantia lui cuprinzătoare, în timp ce se înalțau spre infinituri. Timpul își pierdu puterea asupra lor, lăsându-i să se contopească într-un vis sublim de dragoste.
Plutiră lent spre realitate, întorcându-se transfigurați de măreția trăirii lor. Începură să danseze, ținându-se de mână, între două trenuri ce mergeau în direcții opuse. Acea clipă îi risipi în particule de bucurie, pentru a-i remodela. 
Se întinseră pe iarbă, invadați de o libertate copleșitoare.

Iubire...ești tu opiu sau salvare?


sâmbătă, 23 august 2014

Căprioara


Ochi de căprioară  rănită,
Durere mascată, 
Glezne deșarte, 
Teamă de toate.

Inima-i blândă,
Carne-i plăpândă, 
Tăcere naivă, 
Înălțare fictivă.

Flaut de tei
Pe spinarea ei, 
Mitologic deformată
De frumusețe și artă.

Sublimă renunțare, 
Arzătoare chemare;
Descurcă-i dintre fiori
Măcar atâtea flori
Câte lacrimi a pierdut
Când a dansat cu lupi.

Vindecă-i tremurul, 
Aruncă-i destinul
În râuri stătătoare.

Curmă-i tăcerea,
Zdrobește-i puterea, 
Pe-un vers o așează
Sub un gram de soare.

Căprioară rănită,
Pe veci fugărită
De gânduri pustii
Și de-amintiri vii;

Roagă-te nopții
S-alunge focul sorții
Pe alte pământuri, 
Departe de păduri.

luni, 18 august 2014

Nenumit

 
 
Ți-am țesut dăruirea-mi plină 
Și am pus rugăciuni pe cale.
Privirea ta, câtă lumină
Mi-a îndesat intre pumnale
Și câte zile am atins cerul, 
Însă nu te-am atins pe tine...

Câte dorințe împărtășite
Nu au luat nicicând ființă;
În câte temeri blestemate
S-a rătăcit a ta voință?

O dată de-aș fi simțit bucuria
Pe buzele-mi în așteptare;
Pe-al tău umăr să-mi culc mândria 
Și să-ți destăinui dulci și amare...

Vom fi legați de-o vrajă eternă, 
 Doar noaptea o să te-ntâlnesc. 
Când fruntea-ți adoarme pe pernă, 
Eu voi veni să te privesc.

luni, 11 august 2014

Pace


Motto: ''My life, it comprises,
            Of losses and wins and fails and falls.''
            Lana Del Rey

Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho).
Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus despre superficialitatea masculină? Să fiu tupeistă, vampă, lingușitoare?
Din fericire, nu mai încerc să fiu pe placul altcuiva decât al meu. Chiar mi-e dragă Andreea pe care o văd acum.:) Îmi sunt dragi imperfecțiunile, eșecurile, înfrângerile și toate ușile trântite peste degete. Îmi iubesc fruntea ce sfidează pragmatismul, privirea magnetică și inima încă electrizantă. M-am împăcat cu dualitatea mea definitorie-sensibilitate acută învelită în pasiune arzătoare. Nu pot trăi altfel decât arzând.
Pentru prima oară, simt că am intrat în posesia răspunsurilor. Întrebările grele au rămas în urmă, ca niște mentori bătrâni ce și-au îndeplinit misiunea pe calea devenirii mele umane. Am dobândit înțelepciune nu din ipostaza aurită a învingătorului, ci dansând sublim cu iraționalul, pe marginile ascuțite ale Sensului latent.


sâmbătă, 2 august 2014

Cu toate acestea...(2)



Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec?
Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă definesc și să-mi accept definiția, uitând că un om e prea mult pentru a fi întemnițat într-o caracterizare.
Cu toate acestea, în lupta cu ceea ce sunt, am zărit secvențe din ceea ce aș putea fi. Mi-am trăit visul elegant cu precizia ceasurilor elvețiene, am simțit cum ființa-mi nu mai aparținea contextului, ci crea contextul. Ferestrele se înveleau singure în draperii de catifea roșie, podeaua devenea scena unui amfiteatru, obscuritatea camerei se transforma în sclipiri de candelabru. Eu mă metamorfozasem într-o femeie încrezătoare, radiantă, frumoasă și cântam, legănându-mă ușor în rochia neagră de mătase. Eram a mea, în sfârșit.
Atingerea echilibrului interior (aproape o utopie pentru mine), m-a convins că port în adâncuri un vulcan veritabil, ce poate erupe atât de frumos. Câți pași deznădăjduiți au ocolit craterul, neștiind că lava de care se temeau era calea lor...
Chiar e nevoie să mă încadrez unui tipar? Oare n-ar trebui să-mi mutilez sufletul pentru a corespunde lui? Aș fi mai fericită din ipostaza comercială? Cine mi-ar mai descoperi poezia din porumbei sau din stâlpii de electricitate? Cine s-ar mai învârti ca o balerină? Cine s-ar mai îndrăgosti la amplitudini atât de înalte? Cine ar putea trăi în locul meu?

Sursa fotografiei

luni, 28 iulie 2014

Viața nu mai e un drum de la A la B


Un profesor de matematică mi-a demonstrat odată că din 1 plus 1 poate rezulta tot 1. Schemele lui erau simple, accesibile și îmi trezeau curiozitatea de soldat abia pornit pe căile lumii. Mai târziu, am realizat că, în spatele exercițiului respectiv, se aflau atât o jonglerie de calcul, cât și o mică lecție despre relativitatea existențială.
Pragmatismul ce ne îmbracă treptat faldurile ființei nu e o vină personală. Încă din copilărie, învățăm că un ''te rog'' aduce împlinirea rugăminții, că douăzeci de rânduri de bastonașe chinuite vor primi un calificativ onorabil, că putem merge în excursie dacă spălăm vasele o săptămână. Între A-obiectul dorinței- și B-posedarea lui- există numai o cale simplă, pe care o parcurgem entuziaști și încrezători.  Toată filosofia predată unui pui de om se încadrează în sintagme de tipul ''dacă-atunci'', ce setează condiționalitatea ca definiție a vieții.
Abia în adolescență, m-am ciocnit cu primele jumătăți de frază, cu acel ''dacă'' rămas suspendat în aer. Acțiunea nu mai conducea spre reacțiune așteptată, ci devenea nulă sau aducea o formă deviată a efectului, ca o pasăre cu aripa ruptă ce mai adună frunze pentru puiul golaș din cuib. Cui aș fi putut să-i arunc semnele de întrebare dacă nu tot mie? Contextul era tranzitoriu și fără de ființă, însă eu îmi eram constantă și aproape. Astfel, am concluzionat că exteriorul derivă din interior, eșecul din neputință, singurătatea din inferioritate, lupta continuă din vulnerabilitate.
Oscilând printre ecuații sufletești, m-am debarasat de necunoscute, până am rămas doar cu Eul în palme. Privindu-mi ființa dezbrăcată de propria-i reflexie, i-am putut defini adevăratele trăsături, atât de pure și armonioase în imperfecțiunea lor. Nici vorbă de vreun ''prea puțin'' lipit de coaste, de vreun lips al rațiunii, de vreun ascuțiș de neiertat. Doar fruntea îmi era ușor zgâriată de vânturile răzlețe pe care le-a traversat de atâtea ori...
Când mi-am deschis ochii spre lume, am văzut destinațiile conturându-se în fața mea. Unele erau aproape, atât de aproape încât se îndreptau ele spre mine. Pe altele le urmăream cu nesaț, simțind cum se îndepărtează spre orizont chiar înainte de a le cuprinde, ca niște zâne ale pădurii. Nu m-a întristat fuga lor, pentru că știam că, atunci cînd le voi ajunge, voi trăi sublimul.
Dansând printre ele, am văzut miile de căi ce-mi stau în cale, împletindu-se în alte ecuații, haotice sau line, moderne sau medievale. Am înțeles că singura constantă e călătoria, ce trebuie încununată cu demnitate, dragoste, perseverență.
Simt mâini sculptându-mi sufletul, descopăr taine ale lumii, îmi iau zborul,însă, tocmai în această reverie a Sinelui, mă trezesc înghesuită in același calapod pueril, între A și B. Diverși experți îmi numără pașii, estimându-mi valoarea ființei în funcție de atingerea unei anume destinații. Deja au găsit o ramă în care să mă încadreze.

marți, 27 mai 2014

Urzeli deșarte

 

În atelierul meu întunecos,
Eu cos
Corsete și vise rupte,
Pe rupte.

În aceleași idealuri îndes,
Cam des,
Oameni nepotriviți,
Pe stradă iviți.

Din sertarul cu ațe de zmeu,
Eu
Iau cel mai slab fir
Și-l admir.

Cu acul tocit, nu mai pot
Să scot, 
Din destrămări succesive,
Alte rochii fictive.

Iar pe umerașul suspendat în van,
Lângă geam,
N-a rămas din urzeală niciun pic
De nimic.

luni, 19 mai 2014

Valențe medicale



Medicina ne oferă numeroase posibilități de a ne cuantifica ființa. Suntem concentrații, diametre, volume, secreții, filtrări, geneze și apoptoze. Respirațiile noastre pot fi apreciate prin formule clare, fără a ține cont de dorul sau neputința ce le inundă deseori. Surâsul unui om drag și un ceas Rolex devin stimuli de același gen, căci ambii trezesc răspunsul hormonal al fericirii, în oameni diferiți.
Mecanismele precise ale corpului nostru ne accentuează un pragmatism inutil și o tendință de a concretiza orice aspect al vieții. Nu o dată mi-am dorit să imprim buletine de analize interioare, ba chiar să obțin și o semnătură autorizată, pentru a-mi valida trăirile sufletești.
Pe de altă parte, celulele noastre sunt tratate de filosofie și portaluri spre Absolut. În entitatea lor microscopică, ele reușesc să păstreze principii și credințe de necontestat. Celulele nu se tem de ceea ce sunt și nici nu se simt neiubite, singure, inferioare lumii, așa cum o facem noi, în ansamblul nostru existențial.
Sunt episoade spirituale ce sfidează orice lege organică a Universului. Se întâmplă pe neașteptate, rapid și la intensitate maximă. A vorbi despre ele celorlalți e aproape inutil, căci nu ai o dovadă palpabilă a înfăptuirii lor, nu ai o copie xerox a amprentelor interioare și nici nu ai lăsat pe cer vreo urmă de zbor. La început, te doare neîncrederea din jur și faptul că ești privită ca o copilă ce abia a citit una din poveștile cu zâne ale Contesei de Ségur. Într-un final, îi ierți pe cei ce nu înțeleg. Nici tu nu le înțelegi monotonia și scepticismul ce le guvernează visele.
Scenariul reveriei tale nu poate fi cultivat, izolat și supus antibiogramei, dar el cultivă în tine senzații mai numeroase decât repertoriul lingvistic. Te simți de parcă ai fi într-o cafenea slab luminată, aproape pustie, în care decorul e înlocuit de o chitară pătimașă. Acordurile ei au gust de jar, apus de soare și de libertate, iar între tine și interpret se creează o conexiune de nedescris, căci melodia făra versuri adună toate luptele interioare ale amândurora.
Astfel de momente nu se eternizează printr-o poză pe iPhone și nici nu există vreo șansă să găsești acel cântec pe Youtube. Astfel de momente se trăiesc, deplin și cu pasiune, până când devii o flacără, în jurul căreia poți auzi un ''zzz'' electric și albastru. Pigmenții din iriși, degetele rozii, strălucirea de pe chip, limfocitele și bătăile de inimă devin un cufăr de argint, în care să aduni clipele, ca nu cumva să pierzi vreo una. Lumea va contesta de zeci de ori comoara ta interioară, dar tu vei ști că ai ascuns acolo și chitara și vântul din păr și iubirea. Vei mai ști că nu puteai să te descoperi altfel decît deposedându-te de tine însăți și trăind prin celălalt.
Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Velvet crowbar"

Sursa fotografiei

vineri, 16 mai 2014

Fuga de Sine



De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția.
Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi.
Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă.
Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmură. În mod paradoxal, am sentimentul că n-am pierdut nimic în viață, că toate persoanele întâlnite m-au ajutat să mă descopăr și că lucrurile cu adevarat importante s-au păstrat.
Fug pentru a-mi salva idealul. Oricât încerc, n-am cum să evit acea suprapunere mentala între jurnalul meu de vise și oamenii pe care îi am aproape, așa că refuz din start să-i cunosc mai bine, sperând că așteptarea îmi va aduce realitatea compatibilă. Oare cum ar arăta Pământul, dacă Dumnezeu l-ar reduce la un ideal bazat pe eliminarea oricărui muritor necorespunzător?
Fug pentru a mă apăra, cel puțin din punctul de vedere al psihanalizei. Chiar pot ochii inchiși să orbească sufletul sau fuga nu face decât să amplifice zbuciumul până la pierderea identității?

duminică, 11 mai 2014

Rege versus roabă


Tu decorezi noaptea cu trupuri,
Eu frământ umbre de gânduri;
Tu te-ascunzi în măști și vorbe,
Eu îmi pierd credințe oarbe.

Tu mă judeci cu asprime,
Tocmai tu, fals Prometeu;
De ce te-aș lăsa oare
Să afli cine-s eu?

De ce ți-aș povesti
De întrebări bătrăne
Ce continuă să-mi sune
În fire, zi de zi?

De ce ti-aș dezgoli
Iubirea-mi dezlegată,
Ce-și caută, însetată,
Un nod pentru a trăi?

De ce ți-aș dărui
Din flăcări și speranțe
Ce vor să mă înalțe
Deasupra neîmplinirii?

Oricum, n-ai înțelege.
Rămâi rege într-a ta lume;
Eu sunt roabă într-a mea.
(februarie 2013, înainte de tine)

Sursa fotografiei

Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru că era inevitabilă... 


luni, 5 mai 2014

Întrebări fără răspunsuri


Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai fi nevoie de rai, de droguri, de energizante. N-ar mai exista oameni singuri…
Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi.
Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența explicațiilor, motivelor, legăturilor. Poate că timpul nu e al meu, însă mai poate face  ceva din ceea ce nu am reușit să fac eu. Poate că totul e incert si e inutil să mai caut.(2012)

Ce-aș fi făcut eu cu o carte plină de răspunsuri? Dacă aș fi știut cum vor evolua acțiunile mele, unde mă vor duce bătăile inimii și cât vor dura reîntregirile? Dacă totul era logic, perfect, integru? N-aș fi alunecat în cea mai cruntă deznădejde confruntându-mă cu adevăruri deja scrise? Dacă o ursitoare ar fi zărit traseul celor 21 de primăveri ale mele, oare n-ar fi tresărit electric, încercând să-și ascundă tristețea în fața părinților ce așteptau sclipitori prevestiri de bun augur?
Acea carte nu m-ar fi convins să nu testez duritatea zidurilor cu fruntea-mi de idealistă și revoluționară a lumii. Capetele pânzelor albe îmi sunt mai cunoscute decât legile fizicii, pentru că doar aici cuprind semnificațiile în brațe. Răspunsurile vânate se ascund la marginea luptei, luând conturul fugii de ceilalți pentru a se întrupa în mine. Ele vin mai târziu, abia când mă dezlipesc de experiență și mă văd cu ochi astrali.
Oamenii au un avantaj remarcabil față de îngeri: încercarea. Zborul îngerilor spre Dumnezeu e unul singur, mediat de alb și puritate. Zborul omului e un infinit de salturi în gol, de medii ponderate între instinct și spirit, de aruncări oarbe în prăpăstiile posibilității, iar tălpile tremurânde ale deciziei îi țin loc de aripi. Greșeala și reușita se dezintegrează în timpul înălțării, căci raiul odihnește numai lupta.

Sursa fotografiei

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Timpul Eului cu mine


Tălpile mele nu reușesc să afle o singură cale a sufletului împărțit între teama de Sine și cea de lume. Mă pot izbăvi doar îmbrăcându-mi zbuciumul într-o liniște externă, capabilă să-și reverse sacrul prin vitraliile mele profane. Acest refugiu în puritate se poate înfăptui doar la ora 5 dimineața. Nu cunosc moment mai copleșitor decât cel dinaintea răsăritului, când doar o fărâmă de orizont prevestește lumina, în timp ce noaptea își împrăștie ultimele farmece.
Chiar la limita dintre întuneric și primele irizații roșcate, se află o dungă de cer, intensă și profundă ca un sunet marca Depeche Mode. În albastrul ei nedefinit și unic sunt scrise toate secretele începutului și sfârșitului, pentru a-i salva pe oameni de eterna și ucigătoarea retrospecție.
Ajunsă sub acest spectru feeric, nu-mi mai amintesc nume, dureri, dezamăgiri. Nu mai știu nici măcar să plâng. Plumbul din suflet cade pe nesimțite și aripile înnodate de atâta neputință se desfac încet, astfel încât vindecarea să nu le sfâșie. Întreaga mea făptură e paralizată într-o expresie mută de admirație, iar tot ce pot face e să inspir liniștea.
După ce ultimul acord al nopții se risipește, mă trezesc în fața aceleiași vieți frânte în zeci de locuri. Eșecurile, greșelile, problemele au aceeași formă și se învârt în jurul meu, încercând să mă definească. Dansul lor mă rătăcește și atunci încep să mă caut. Mă caut în Dumnezeu, dăruindu-I cărbunii stinși ai ființei în locul torțelor de fapte bune. Mă caut în pagini de jurnal, în cugetări, în versuri, în muzică, în tot ce mă inspiră și-mi electrizeză sufletul. Mă caut în oglindă, încercând să devin mai blândă cu mine însămi. Mă caut în propriile lupte, știind că sfărâmarea de astăzi înseamnă renașterea de mâine.
Mă găsesc pe autostrăzile interioare, în decapotabila mea roșie, conducând cu viteză și cu fluturii vântului în păr. Îmi trăiesc libertatea solitară, departe de orice agonie a lumii și abia acum înțeleg că nu există vreo comoară mai de preț decât aceea de a mă avea pe mine însămi.
    ''I hear the birds on the summer breeze,
I drive fast, I am alone in the night.
      Been tryin' hard not to get into trouble,
But I, I've got a war in my mind
So, I just ride, just ride,
I just ride, just ride...
   Lana Del Rey

                                        Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Ride''

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Liberă


Sunt singură, pe vârful stâncos, învelită în apus și în vânt de primăvară. Adâncul prăpăstios ce mi se întinde în față îmi șoptește vrăji albastre, încercând să-mi frângă umerii într-o resemnare străină de mine. Chipul mi-e scăldat de lacrimi docile, ce nu încruntă sprâncene, în timp ce sufletul mi se zbate sub plămâni, nereușind să-mi taie respirația. Trăiesc momentul zero al vieții mele, acela aflat la mijlocul infinitului, iar tâmplele mele știu că își vor găsi odihna alegând doar una dintre bucle.
Am alergat spre această culme cu tălpile arse și cu ochii stinși de nesomnul renunțării. Nu-mi doream să sar în gol, ci să-mi deschid cuferele plumburii și sa arunc toate amintirile chinuitoare. Voiam să le aud ecoul strivirii, pentru a mă asigura că au murit până și fantomele dezamăgirilor.
Am simțit cum tu, cel ce mi-ai curs atâta timp prin vene, te-ai desprins de sufletul meu, iar alunecarea ta a fost așa reală, încât aș fi putut s-o măsor fizic. Nu-ți cer să-mi înapoiezi poezia pe care am văzut-o în tine, deoarece era reflexia lirismului meu interior. Ale mele erau flăcările și visele de libertate și credința în dăruirea eternă, iar când mi-ai secat din măduvă, și eu am redevenit a mea.
Sunt singură, pe vârful stâncos, învelită în apus și în vânt de primăvară. Ceva nenumit învie nuanțele roșcate ale privirii mele, iar inima nu se mai îndoiește de ea însăși.
Sunt singură, dar liberă.

        

Sursa fotografiei

luni, 31 martie 2014

Regăsirea luminii pierdute



Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea.
După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea.
Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume, de parcă n-ar exista deasupra tuturor un Dumnezeu Care știe să ne dăruiască doar lucruri folositoare, lucruri ce ne întregesc sufletul, nu dureri ce ni-l îngenunchează. Și, dacă avem cea mai mare Forță de partea noastră, de ce ne-am mai teme de viitor? De ce nu ne-am debloca drumul ce duce la fericire? Oh, pe noi ne sperie fericirea. Ne temem de orice rază de lumină, preferăm să nu câștigăm nimic, ca să nu putem pierde nimic.
Să ne oprim un pic. Să ne gândim la noi, să ne iubim, să ne acceptăm. Viața ne poate lovi oricât, dar dacă avem mereu credința în suflet, nu ne poate răni. Sunt o optimistă acum și mi-aș dori ca toți să simtă această minune. Sunt fericită, nu mai tremur.
E superb! Comoara e a mea.

vineri, 21 martie 2014

Primăvara nemuritoare


 Copilă nesăbuită,
Vioaie și-ndrăgită,
Aleargă printre fire
De suflete și lire.

În mâna sa plăpândă,
Ea ține-o forță sfântă
Și-o împarte în neștire
Văzduhurilor și duhurilor pribege.

Ea-nvie corzi uscate,
De vise abandonate
Și-ncununeaza gene
Cu flori și mici antene
De veselie pură,
De gâze și de vânt,
De planuri și de-avânt.

În inimi se strecoară
Și-alungă ploaia afară;
Cu zbor de libelulă,
Naivă și credulă,
Mireasa mea cu soare-
Primăvara nemuritoare.

marți, 18 martie 2014

Astăzi mi-am plâns...

  • neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi.
  • dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării.
  • pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte.
  • deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul.
  • teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir?
  • renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult.
  • cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii.

luni, 17 martie 2014

Sunt o luptătoare obosită



În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald. Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie. Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri contemporane?
Tocmai în această perioadă frumoasă a vieții mele, am (re)trăit un episod neplăcut, care mi-a tulburat interiorul. M-am simțit anulată în propria ființă, de parcă toate luptele, revelațiile și schimbările prin care am trecut în ultimii ani ar fi fost transformate în cenușă. Îndoiala de sine e o trăire atât de otrăvitoare pentru claviculele ce-o posedă, încât poate sfârși fluturi din lumi paralele.
M-am temut de dorințele mele, însă nu, ele n-aveau nicio vină. Eu îmi cunoșteam visul cel mai bine și credeam în realizarea lui. De ce aș fi lăsat un infim moment să-mi strivească împletituri spirituale pline de semnificații?
Trupul meu își continuă simfonia vitală, însă sufletului i s-au frânt zările, cel puțin pentru o perioadă. Sunt înconjurată de hiperbole ale propriilor renunțări și mi-aș dori atât de mult să-mi găsesc refugiul în luptă. Poate că nici nu mai sunt acea războinică pe care o cunoșteam...
Mă simt de parcă mâini nevăzute îmi scot rochia albă, iar eu mă prăbușesc goală pe podeaua rece.

joi, 27 februarie 2014

Măcar o zi a inimii



Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta?
Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea...
Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș putea reintra în posesia Eului. Fiecare valență a vindecării a devenit agonie.
Oh, e un singur adevăr ce m-ar convinge că n-am iubit în zadar...

Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Million dollar man"

Sursa fotografiei

miercuri, 19 februarie 2014

Specială?


Să nu fii specială, niciodată. Oamenii n-au nevoie de cei ca tine. Să nu-ți închipui că vei întâlni pe cineva similar, care să înțeleagă perfect viziunea ta despre iubire și libertate. Să nu crezi că vei fi apreciată vreodată pentru idealismul și pasiunile tale. De cele mai multe ori, vei fi mai puțin valoroasă decât o cucerire de-o  noapte.
Tu vei cauta mereu frumosul în ființe care se comportă altfel decât ți-ai dori și vei duce empatia la extreme; te vei  pierde pe tine în încercarea de a-i salva pe alții. Vei avea o imensă răbdare și vei fi naiv de indulgentă cu cei dragi ție, sperând că ți se vor destăinui vreodată și își vor abandona scuturile inutile. Ei bine, acest ''spirit al Maicii Tereza" te va face să te întorci de mii de ori și să te macini întrebându-te dacă nu cumva ai greșit când ai lăsat oameni în urmă, deși aceasta era singura soluție compatibilă cu demnitatea ta. Apoi, o să-ți dai seama că n-ai ce face cu principialitatea și valorile morale în care crezi, pentru că nimeni n-o să-ți aprecieze eforturile de a le păstra vii. Nici măcar tu însăți.
Te vei îndrăgosti nebunește și ai să simți că mergi pe contrasens, apăsând pe accelerație cu ochii închiși și părul în vânt; ai să te trezești de bucurie la 4 dimineța și ai să crezi că ai fost martoră la crearea lumii, ai să devii un neon ce-și poartă electricitatea în măduvă, ca apoi să fii strivită în cel mai dureros mod. O să speri doar că iubirea ta poetică, timidă și aspirantă la eternitate va fi lăsat o amprentă în sufletul destinatarului, dar vei constata că a trecut un an și tot tu ești cea care sângerează.
N-ai să trăiești nicio poveste de vis, ba chiar vei fi privată de acel minimum de tandrețe ce ar trebui acordat prin lege fiecărui muritor. Unii or să te bate pe umăr și or să-ți garanteze că, pentru oamenii speciali ca tine, dragostea vine într-o zi. ''Într-o zi'' e doar o expresie inventată pentru cei aflați în metastaze sufletești.
Să nu fii specială, niciodată.


luni, 3 februarie 2014

Necugetata simbioză


Printre perdele negre,
Vom căuta-mplinirea
Tu și eu, complementari,
În cuget și-n simțire.

Vom dezgoli amurgul
De orice suferință
Și îi vom da ființă
Necugetatei simbioze dintre noi.

Vom fi divini, iubite,
Când vom sigila aceste clipe
Pe buze tremurânde
Și pe-amintiri rănite.

O să-mi săruți în zbor
Clavicula-ngândurată,
Iar eu îți voi scrie pe spate
Adevăruri uitate.

Vom fi eterni, iubite,
Când vom ascunde-n cripte
Bucuria pură
De-a fi un singur vis.

Și-n cerurile târzii,
Vom pluti în neștire,
Gustând oda regăsirii
Împreună-două lire...

duminică, 26 ianuarie 2014

Tu


Mi te-ai încurcat în visele eterne
Și te-am rătăcit când îți vrăjeam întruparea,
Pe tine, necunoscut, omolog al tăcerii mele...

Mi-aș scufunda trecutul în iluzia-ți oarbă
Și, din sufletul meu, aș mai frânge o coardă
Pentru tine, necunoscut, pierdut în altă lume.

Aș putea adormi între coastele tale
Și ti-aș fi și înger și zbor și chemare
Ție, necunoscut, vag erou al iubirii ideale...

Să vii mai aproape de genele mele,
Să-mi spui povești, ca să cred în ele,
Tu, necunoscut, motiv al dimineților de fiere.

Alintă-mi tristețea și mângâie-mi firea,
Pe tâmpla cea grea să-mi crestezi fericirea,
Tu, necunoscut, căutat printre mii de dileme.

Și, din cuvinte închise-n liniștea-mi dură,
Îmi vei păstra doar două, pe încheietură,
Tu, necunoscut, poezie a închipuirii mele...

Inspirația muzicală: Rava-"Inima mea"

luni, 20 ianuarie 2014

Adam și Eva



-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas?
-Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători.
-Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele.
-Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice.
-Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu?
-Am pus.
-Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă?
-Nu.
-N-ai țopăit prin mijlocul florilor?
-Nici pe departe...
-Nu te-ai uitat tu la ''albastru''?
-De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi.
-Dar bucla ta, care nu stă niciodată după ureche, cum se numește?
-Hmm...alint?
-Când te-ai mai gândit la cuvântul acesta?
-Astăzi, culegând flori.
-Păi, n-ai spus tu că ai măsurat grădina?
-Am măsurat-o...
O luă în brațe, știind că va mima teama, va țipa puțin și-l va lovi ușor cu pumnii aceia mici. El se preface, la rândul lui, învins și o lasă să se elibereze. Eva alunecă la rădăcina unui copac și apoi se ridică ''supărată'', promițând o răzbunare duioasă. Nu știe că i s-au agățat frunze în păr și că toată revolta ei se topește sub umbra lor. Femeia aceasta copilăroasă e prima din lume, primul mister și prima mamă.
Adam iubea asta, de aceea nu se mai sătura descoperind-o. Părea că e alta, în fiecare zi. Niciodată nu știa cum o va găsi când se va întoarce de la vânătoare. Uneori, își cerea scuze de la florile pe care le culegea și le explica drăgăstos că au fost făcute pentru a fi împletite în coronițe. Odată, văzuse o căprioară sorbind apă din izvor și o numi ''căpruie''. Degeaba încercă Adam să o corecteze. ''Dacă ea e căprioară, atunci și ochii mei sunt căpriori'', spunea ea cu genele înălțate. Mai puteai să n-o crezi?
Într-o toamnă, plânse atât de mult crezând că fluturii au uitat-o. ''Fluturii nu mor niciodată'', îi spunea Adam cuprinzându-i chipul în palme. Ei știau acest lucru mai bine decât oricine. Pierduseră un rai împreună, acum își construiau un altul, doar al lor.

vineri, 17 ianuarie 2014

Goliciune



Ce goală sunt în poezie;
Absurdă, frunte a mândriei,
Arunc versuri dezlânate
Și tulbur apele curate.

Ce goală sunt în bunătate...
N-am nicio urmă de lumină;
Noroi am prefăcut din tină
Și din talanți-metale sparte
.
Ce goală sunt în cerul sfânt...
Veșmântul alb s-a ars în vânt,
Numai cenușa mea pătată
Nu poate fi împrăștiată.

Ce goală sunt în încercare....
Eternul vid îmi stă în cale,
Iar eu-mi tai părul, în neștire,
Cerând măcar o izbăvire.

Ce goală sunt în toate, Doamne...
În infinit păcatu-mi curge;
Nu mai găsesc în mine arme-
De-aș fi războinic,m-aș înfrange.

Sursa fotografiei
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers