marți, 1 octombrie 2013

În jurul cochiliei


Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă?
Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare.
Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidiene, lipsite de adrenalina necesară mie. Nu accept să fiu închisă în maxime fataliste, în imposibil, în generalizări. Cerul însă mi-a picurat prea mult plumb pe aripile de fluture. Cum de-o fi uitat că un om e prea puțin în fața atâtor dezamăgiri?
De n-aș fi luptat de fiecare dată, mi-ar fi fost ușor să-mi justific rănile. Fizice, psihice, sufletești-tot felul de cicatrici peste care coborâsem mantia uitării par să învie la cea mai mică atingere. Poate că e vina mea că am mers până la capăt, întotdeauna. Dacă îmi lăsam credința să moară din prima, n-aș mai fi trăit experiența zguduitoare a sfărâmărilor repetate. Și de unde acea nebunie de a repara ceva ce va fi distrus mereu? De ce mă mai zbat atât în recuperări de motivație și de speranță?
Nu e vorba de pesimism aici. Dacă ar exista o lege a atracției, atunci ar trebui să-mi iau măsuri de protecție pentru avalanșa de iubire ce mă va acoperi în curând...Nu aștept minuni. Toată viața m-am străduit să găsesc eu lumina, să o învii chiar și atunci când petrecea zile întregi în pat, printre balade și șervețele, înfrântă și atee. Mai mult decât orice am încercat să mă schimb, prima oară experimentând tenebre, apoi vindecându-mă de fantomele lor. M-am schimbat oare? Sau am rămas prizoniera aceleiași cochilii? Renunțarea mă urmărește mai ceva decât propria umbră, iar minimul sentiment de progres spiritual întârzie să apară. Unde e Sensul? Am obosit să întreb...
N-am decât să mă învârt până amețesc în jurul cochiliei, fără a ști dacă mă aflu între pereții curbați ai acesteia sau dincolo de ei. 

Sursa fotografiei 

2 comentarii:

Bianca Badea spunea...

Si pentru mine "Iona" a fost probabil cea mai buna opera studiata in liceu.

Vendretta spunea...

Dacă ar rămâne la stadiul de operă și nu ar deveni realitate...

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers