vineri, 20 septembrie 2013

Încarnate



Neputință izbită ritmic de fereastră,
Te-am alungat din zarea mea albastră;
Tu, însă, te strecori
Într-ale mele toate
Stupide încercări.

Nu ai ce să-mi mai furi.
În vene-mi curg sulfuri
Și reci amurguri îmi trec
Pe spate și sub piept.

Oblonul dinspre zori
S-a-nchis de-atâtea ori,
Încât în ochii mei, odată vii,
Zac astăzi țărmuri pustii.

Deșert pe frunte și-n simțire,
Etern deșert, nimic din mine;
Difuză dezmembrare-n noapte-
Grele poveri
Deja-ncarnate.
.

luni, 16 septembrie 2013

Zdrobește-mi inima, străine!


Zdrobește-mi inima, străine,
Că nimeni nu te va întreba de ce o faci
Și nici nu vei plăti vreodată,
Că-n viață nu este răsplată,
În viață doar înduri și taci.

Zdrobește-mi inima, străine,
Că durerea mea nu o s-o simți
Și nici plânsul n-o să-l auzi
Și rapid o să mă confunzi
Cu un tufiș de mărăcini.

Zdrobește-mi inima, străine,
Că nu mai are ce să vadă,
Nici ce să apere, nici în cine să creadă,
Zdrobește-o, că-i aproape oarbă!
Sfârșește-o, că de-abia așteaptă
Să uite ziua, să se piardă,
Să se desprindă și să cadă
Lângă mormântul fără flori,
Mormânt pustiu și ars de sori
Ca un bătrân între ruine...

Zdrobeste-mi inima, straine!

miercuri, 11 septembrie 2013

Re major


În viața mea, se cântă o simfonie în Re major. Uvertura sună promițător, progresiv, însă pe parcurs, secvențe grave și profunde încarcă interpretarea de tristețe. Nu cunosc finalul, va trebui să o ascult până la capăt, chiar dacă fiecare coardă întinsă e o ramură de suflet...
Auditoriul nu se mișcă în amfiteatrul întunecat, mărginit de draperii roșii, cu bordură aurie cusută manual. Doar eu mă zbat între scenă și spectacol, dirijor și instrumentist, cânt și aud, critc și aplaud, eu-arcuș și rezonanță, zbucium și muzicalitate. Iată acea notă înaltă-oh, ce succes, multimea zumzăie, eu îmi stresez orchestra, vădit încetinită de reacția pozitivă. O clipă mi-a alunecat privirea pe un fald roșu și a fost de-ajuns. Câtă finețe se ascunde în leșinul suav al catifelei!
Niciun sunet nu mai inundă atmosfera. S-au golit scaunele, la fel și scena. Acesta e momentul meu! Mănușile lungi se asortează perfect cu rochia neagră, buzele de un roșu intens schițează un surâs imperceptibil, iar ochii se răsfață într-o privire arzătoare, fără să atingă vreo țintă umană. E timpul să fac un pas în față, să strălucesc în lumină, să seduc o sală pustie. O buclă pe un umăr, plămâni sărutând clavicule, extaz solitar de zări și etape...
Am căzut într-un semn de întrebare pe podea, cu mână îndoită a alint în dreptul tâmplei. A fost superb! Sunt vie, cu respirația întretăiată, frântă doar pe jumătate, contemplându-mi propria trăire. Doar două secunde să mai stau așa, doar două...
O cutie fără violoncel a fost uitată într-un colț. O voi lua cu mine, am de cântat o simfonie în Re major. Reînceput, reechilibrare, renaștere.


vineri, 6 septembrie 2013

Clipa neînțeleasă



Mirosul rânced de speranță
Mă înfioară
Și mă ridică deasupra tuturor
Imposibilităților
Și a nedreptăților.

Simt pulsând un sânge tare,
Cu gust fin de provocare,
De biruință
Și credință
În frumosul existențial,
Ascuns în nimicuri mărețe.

Înțelepciunea îmi va fi sfetnic blând,
Voi păși pe câmpuri visând,
Voi fi ușoară și vie,
Cu sufletul cald de bucurie,
Cu lacrimi de rouă pe pleoape,
De mine voi fi mai aproape.

Voi închide ochii în zbor,
Voi desena fluturi pe-un nor
Și voi ascunde-n clipa neînțeleasă
Bucățica de cer pentru mine aleasă.

Sursa fotografiei
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers