vineri, 28 iunie 2013

Iubirea adevărată


Iubirea adevărată...e parte din Iubirea Universală. Ea vine în sufletele întregi, demne, pregătite. Își găsește cuvintele, își cunoaște traseul, își respectă ființa. Își știe secvența complementară, e echilibrată, într-o continuă metamorfoză spirituală. E curajoasă, deplină, răbdătoare. E lumină si lumânare, e sursă și combustibil, dăruire și dar. Vorbește prin fapte, se împlinește numai sub cununi, e roditoare și eternă. Se înalță, rămâne aprinsă sub furtuni, crede și înțelege. E taină infinită, temelie solidă, joc și înțelepciune, adânc mister înaripat, vis și izvbăvire. Ea e însăși esența lucrurilor, scopul suprem al fiecărui strop de rai născut pe lume.
Cine să se mai teamă de durere când o odă pură aleargă deja pe urmele firii mele regenerate? 

Sursa fotografiei

sâmbătă, 22 iunie 2013

Ipostaza căprioarei rănite


Bang! Iar s-a spart un violoncel de vise și îți vine să urli de dezamăgire, în timp ce revolte adunate îți încruntă privirea ațintită spre cerul nedrept. De ce tocmai tu, de ce ți se întâmplă din nou, ce-ai mai greșit de data asta? Poate că trebuia să fi știut de la început că nuferii tăi pluteau în deșert.
În orice caz, Universul nu are nimic pregătit pentru tine, așa că n-ai ce să mai aștepți de la viitor. O să te ocupi singură de sfărâmarea ultimelor speranțe, propunându-ți să-ți închizi sufletul pentru eternitate. O să-ți maschezi nopțile nedormite cu un dermatograf și vei asculta cele mai sălbatice zdrăngăneli posibile pentru a opri lacrimile. O să mai vezi alte filme de groază, doar pentru a evita orice tangență cu dragostea în care nu mai crezi.
Chipul tău va fi scăldat de o frumusețe glacială, de neatins, iar atunci vei atrage drumeți similari, neașteptați, ba chiar respinși de rațiuni anterioare. Îi vei confunda cu salvatorii tăi, deși ți-am spus de atâtea ori, Andreea, că nu există om care să-ți repare un puzzle știut doar de tine. Tot ce văd ei, dincolo de hainele negre și de atitudinea indiferentă, e vulnerabilitate, naivitate și un gol imens. Te mai întrebi de ce se sparg violoncelele?
Nu-ți cer să devii o vulpe ce experimentează fericirea murdară a prăzilor ușoare. Nu-ți cer să fii o leoaică mimând bucuria fadă de a te impune. Rămâi căprioară, Andreea. Nu-ți coborî darurile doar pentru că n-ai gasit încă omul care va ajunge la ele. Nu accepta să fii vânat când tu porți dăruirea sub clavicule. Iubește copacii. Aleargă, pășește cu grație deasupra oglinzii unui râu, privește apusul. Teme-te doar atât cât să te aperi. Vorbește celor ce înțeleg. Iartă și uită. Așteaptă, dar cu luminile aprinse.
Rămâi căprioară, Andreea. Depășește doar ipostaza căprioarei rănite.

duminică, 16 iunie 2013

Dincolo de circularitate

 

Un cerc. E atât de simplu de desenat, nici măcar nu e nevoie să ridic pixul de pe hârtie. O singură mișcare e de-ajuns.
Poate că aș vrea să învinovățesc lumea și cerul pentru suferința mea, aș vrea să arunc cu pietre în geamuri și, mai ales, în idealuri, însă asta n-ar face decât să-mi adâncească rănile. ''Nu e drept!", răsună protestele  interioare și nu-i voce să le tempereze. Timpul îmi va oferi explicații, însă mă va lăsa mai întâi să mă sufoc în întrebări chinuitoare.
Un cerc. Numele meu începe și se termină cu aceeași literă. Iubirea începe  și se termină într-o privire. Visele încep și se termină în durere. Prima oară e devastator. A doua oară e crud. Ultima dată...n-a mai fost o coincidență.
Mi-am promis că n-o să mai cred în nimeni niciodată, că o să-mi distrug singură speranțele, că o să uit orice ideal sau posibilă împlinire. Rațiunea însă, e așa de neputincioasă în fața unor noi provocări sufletești. Și iarăși mă învârt și amețesc și cad și promit și zbor și visez și mă învârt și...
Un cerc e atât de greu de deformat. N-are nici unghi, nici început, nici sfârșit. Are o singură origine-Eu. Autodistrugerea n-a fost soluția, iar salvatori nu există. Nimeni nu poate intra în interior, pentru că mi-am construit ziduri prea înalte, atât de înalte încât nu mai văd realitatea din spatele lor.
Acum, când nu mai pot să mor în mine, trebuie să mă vindec. Trebuie să-mi adun curajul și să mă întorc la originile temerilor mele, trebuie să-mi revăd deviațiile, trebuie să pătrund în cele mai întunecate colțuri ale conștiinței și să alung monștrii care mă fac prizoniera propriei ființe. Trebuie să las în urmă amintirile rănite și să mă iert. Armonia externă izvorăște doar din cea interioară. De aceea, eu trăiesc în haos.
Dacă voi reuși, voi întâlni și altceva decât iubiri circulare, depresii circulare, oameni circulari...

Sursa fotografiei

duminică, 9 iunie 2013

Durerea renașterii

 

Din când în când, durerea face dragoste cu mine.
Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă.
Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă, fac un zgomot infernal și nu-i nicio explicație pentru alunecarea lor...
Odată cu întrebările, se macină oasele și nervii, într-un ritm limitat de unghiile durerii pătrunse în carne. Atunci ne trăim ultimul delir împreună, urmat de moartea mea.
Ceea ce nu știe durerea e că eu mor doar pentru a renaște.

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers