20


   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...
   A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am știut nici măcar că voi supraviețui. O eternitate s-a scurs și eu am împletit și despletit gânduri fără rost. Cui să-i las moștenire țesături transparente?
   Nu am salvat lumea, nu am schimbat viața nimănui, n-am construit cetăți. Mă am doar pe mine. Aș vrea să mă dăruiesc Pământului, însă nu știu dacă am ceva demn de oferit . Dacă n-ar fi un strop de credință și de artă înălțătoare, m-aș învârti în mocirla firii zi și noapte.
   Unde-o fi entuziasmul tinereții și puterea viselor? Rătăcit în alte zări, căci în jurul meu se usucă și primăvara, draga mea primăvară, floarea sub care m-am născut. Alung totul cu temerile mele...
   Am zâmbit astăzi, pentru că mi s-a părut că încap și eu sub cer. Cred că m-am înșelat.
(Cineva a spus să nu ne dorim oameni. Paradoxal e faptul că un anume om, iubindu-mă, ar putea să completeze golurile existenței mele. Nu e vorba de salvare-mă pot salva singură-de fapt, nu există alt gen de salvare-, e vorba de dragoste, ceea ce nu se găsește nici în cărți automotivante, nici în mine însămi).

Comentarii

  1. Cât de mult mă văd pe mine însămi printre rândurile tale! cred că fiecare schimbare de prefix generează câte o „criză existențială”, mă apropii de cea de la 30, am trecut și prin cea de 20 - din ea tot un omuleț m-a salvat, așa cum bine ai presupus și tu...
    Eu încă nu înțeleg deplin de ce ești atât de dură cu tine însăți, de ce ești atât de lipsită de speranță, de ce atâta auto-oprimare spirituală.. Ești mult prea severă cu tine însăți, oare chiar nu e nimeni în jurul tău care să-ți redea visul, speranța și încrederea?
    Nu știu de ce... dar mă face tristă... :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este cineva, dar e atat de greu de spus lucrurilor pe nume...
      Tocmai de aceea sunt dura cu mine,pentru ca nu reusesc sa mai fac ce-mi propun, pentru ca nu ma mai recunosc, am pierdut putinele atuuri ale personalitatii mele. Cel mai rau e ca mi-e teama de lucrurile bune pe care le primesc si nu vad in mine decat lipsuri.
      Viata merge prea repede pentru o fire asa visatoare...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

Postări populare de pe acest blog

Notițe needitate

Totul este o eră

De ce nu dormi la ora asta?