vineri, 19 aprilie 2013

A mai trecut o săptămână...

                     
 
   Mi s-a spus că timpul e de partea mea, cel puțin acum, când nu mă vânează ceasul ovarian sau pensionarea. Adevărul e că timpul nostru se scurtează și nu știu cum să-l fac să-și cânte orele în cuvinte. Ar fi de-ajuns o dată, o singură dată și s-ar schimba totul...       
   A mai trecut o săptămână, ai simțit? Încep să mă doară zâmbetele și oscilantele ceruri ascunse în priviri și aș vrea doar să fiu oarbă. Orbirea mi-ar fi o povară mai ușoară decât timiditatea.
   Speram ca totul să fie firesc, fără anticipări, zile alese și replici inventate. Speram să fie curând...Nu mai vreau să renunț, de data asta. Cât poate costa o încercare? Singurul regret ce poate ucide un om e acela de a nu fi încercat.
   Mi-e dor deja de doruri viitoare. Mi-e drag un vis ce arde atât de tare, încât mi-a topit și curaj și piele și gene. Rugăciunile nu vor să mi te aducă, însă eu te chem cu fiecare bătaie de inimă. Ești mai aproape acum decât în urmă cu o sistolă.
   A mai trecut o săptămână, știi? N-aș vrea să treacă o veșnicie...

sâmbătă, 13 aprilie 2013

20


   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...
   A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am știut nici măcar că voi supraviețui. O eternitate s-a scurs și eu am împletit și despletit gânduri fără rost. Cui să-i las moștenire țesături transparente?
   Nu am salvat lumea, nu am schimbat viața nimănui, n-am construit cetăți. Mă am doar pe mine. Aș vrea să mă dăruiesc Pământului, însă nu știu dacă am ceva demn de oferit . Dacă n-ar fi un strop de credință și de artă înălțătoare, m-aș învârti în mocirla firii zi și noapte.
   Unde-o fi entuziasmul tinereții și puterea viselor? Rătăcit în alte zări, căci în jurul meu se usucă și primăvara, draga mea primăvară, floarea sub care m-am născut. Alung totul cu temerile mele...
   Am zâmbit astăzi, pentru că mi s-a părut că încap și eu sub cer. Cred că m-am înșelat.
(Cineva a spus să nu ne dorim oameni. Paradoxal e faptul că un anume om, iubindu-mă, ar putea să completeze golurile existenței mele. Nu e vorba de salvare-mă pot salva singură-de fapt, nu există alt gen de salvare-, e vorba de dragoste, ceea ce nu se găsește nici în cărți automotivante, nici în mine însămi).

marți, 9 aprilie 2013

Rugăciune

              

   Nu Te mai caut, pentru că Mi-ai fost sădit în suflet încă din copilărie. Nu mă îndoiesc de existența Ta, nu-Ți nesocotesc măreția, nu Te învinovățesc pentru eșecurile mele. Am fugit de Tine de atâtea ori și tot Te-ai obosit să mă găsești, să mă vindeci, să-mi aduci lumină. Te-am simțit atât de aproape în zilele cu soare sufletesc, am crezut că Ți-am atins piciorul și că pot păstra o fărâmă din imensitatea Ta. Ți-am pierdut harul printre degete, chiar înainte de a-mi sfinți mâinile necredincioase. Te-am cunoscut, dincolo de milenii pătate, Te-am cunoscut Întreg și Etern...
   N-a mai rămas nimic din ce mi-ai dăruit cândva, nimic altceva decât o inimă de dantelă ruptă. M-ai lipsit tocmai de ceea ce prisosește Pământului, m-ai lipsit de Sens, Doamne. Cât o să-mi mai port rătăcirile prin lume, cât o să-mi mai curgă păcatele sub pleoape, cât o să mi se mai zbată noi speranțe fără aer? De ce nu-Ți cobori privirea peste încercările mele disperate de a mă reîntregi?
   Și când mă vezi sufocându-mă în îndoieli și neputințe, când spasmele interioare îmi chinuie ființa, când mor de mii de ori în lupte pentru care nu mi-ai dat arme, de ce nu mă salvezi? De ce nu-mi răspunzi când timpul se scurtează în fața unei decizii? De ce m-ai uitat, Doamne?

luni, 1 aprilie 2013

Mai bine nu...


   Știi prea bine că da-ul sufletesc nu corespunde rațiunii mele fataliste. Dacă n-ar fi curs atâtea mii de ganduri și întrebări și ipoteze, noi am fi fost alții acum. Sau poate aceiași, dar în alte ipostaze...
   Nu înțelegi tu (cum nu înțeleg nici eu) de ce bucuria devine o piedică uriașă. Oare toți oamenii ce află lumina sfârșesc arzând? Și dacă e așa, de ce îmi doresc atât de mult să ard și eu, sub ochii tăi, până la capăt?
  Ce gust poate avea libertatea din spatele gratiilor? Gustul visului, al planurilor, al umbrei-echivalenți difuzi ai unei lipse anume. Libertatea e mereu dincolo de cuști și temeri și singurul fel în care o pot trăi e să merg mai departe de mine. Mi-e imposibil, cel puțin pe fundalul unui "Mai bine nu...''
   ''Ieși din închisoare, copilă, nu vezi că tu ești propriul tău gardian?'' Da, știu, cunosc toate sfaturile, toți pașii eliberării, dar nimic din toate acestea nu-mi învie curajul.
   Sunt atee privind dogma fericirii tangibile și asta tocmai din dragostea pe care i-o port unui ideal prea sfânt pentru a mai fi știrbit de alte dezamăgiri. Înțelegi tu? Nu-i nimic, nici eu nu (mă) înțeleg.

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers