vineri, 20 decembrie 2013

''Body electric"


Am auzit de zeci de ori, într-o rugăciune, sintagma: "frumusețe străină am văzut și cu ea mi-am rănit inima" și n-am știut ce-ar dori să însemne. Am crezut că e doar o exprimare arhaică, pe care o respect din obișnuință. De fapt, o înțelegeam cu toată ființa mea, pentru că rănile erau ale mele, adânci și infectate. Încă port stigmatele  celor două vocale albastre...
Oh, în drumul meu spre Absolut, am uitat că mă chinuie rădăcinile pământești. Am confundat iubirea cu pura chimie, izbită sau reciprocă (și aici e adevăratul zbucium, așa greu de abandonat...). Cele mai fierbinți rugi înălțate vreodată aveau acest substrat superficial, iar din neîmplnirea lor au izvorât și necredințele mele. Am aruncat cu pietre în cer doar pentru că-mi legasem sensul vieții de învelișul muritor al unor oameni, iar pietrele mi-au căzut în suflet, scufundându-l în două iaduri albastre.
M-am răzvrătit, din nou, și mi-am urât cel de-al doilea cromosom X. Am vrut să fiu și eu posesor de liste amoroase, pe care să le transform în cărți de vizită și în martorii unor acute nesiguranțe. Speram că sufletul meu va uita de suferință dacă va fi înghesuit într-un alt trup. Aș fi fost alta, adică altul, pentru lume, însă pentru Dumnezeu nu m-aș fi schimbat. Mi-aș fi strivit un alt înveliș sub același pustiu.
De unde acea nemulțumire continuă a omului față de condiția sublimă hărăzită lui? De ce-și justifică mereu greșelile prin faptul că e el însuși? De ce crede că, dacă ar face un schimb existențial, s-ar ridica deasupra neputințelor? Dacă-mi dăruiai alți ochi, un trup mai bine definit, o altă copilărie, aș fi fost mai aproape de Tine, Doamne? Dacă m-ar fi iubit cineva, aș fi iubit, la rândul meu?
De ce să-mi fi detestat feminitatea, când ea e motorul întregii umanități? Păcatul și mântuirea au fost mediate de femeie. Războaie, romane, insomnii, picturi, simfonii au concretizat și eternizat farmecele unor zeițe. De ce să fiu jertfă (o jertfă de neînțeles pentru complementarul genetic), când menirea mea e de templu? Nu poți ajunge la altar decât după o pregătire specială, urmată de un legământ sacru. Ai să te sperii, știu, oricine ai fi tu, viitor adept al credințelor mele, însă am să-ți amintesc de faptul că templele sunt construite din granit, argint, mătase și, în același timp, adăpostesc secrete superioare celor cinci simțuri.
Pot să cânt "Body electric", urmând vocea dominantă și defectuoasă a triadei naturale, însă știu că mai există o altă cale demnă, care nu exclude scânteile și înălțarea, ci le desăvâșește. E calea ascunsă în inimi, suavă și spinoasă ca un trandafir vișiniu, iar  eu uitasem că iubesc trandafirii. 
M-am zbătut și mă zbat în încercarea de a găsi echilibrul dintre trup și suflet. Virtutea poate deveni trecătoare, însă lupta e eternă.


Sursa fotografiei

joi, 21 noiembrie 2013

Înainte de adio


Noi n-am ars altfel decât asemenea unor chibrituri, inițial fascinați de scânteie și de mirosul catranului, apoi din ce în ce mai slab, supuși îndoielii, până ne-am stins unul de sufletul celuilalt. Așa puțin a durat flacăra și atât de mult scrumul...Sau cel puțin încercarea mea de a-l împrăștia în cele patru zări.
Oh, și totul a început cu trei clape de pian, câte una pentru privirile noastre diferite și o ultimă închinată unui semn de întrebare. Ființa mea întreagă devenise melodie, vibrând în așteptarea unor versuri care s-o desăvârșească.
De cele mai multe ori, eram violoncel-gravă, contemplativă, cu ochii umezi de emoție. Fiecare coardă îmi fusese ruptă, însă eu continuam să învârt arcușul pe speranțele înnoite. Atâta exaltare ascundeam în silueta din lemn de arțar, încât mă întreb cum de tot ceea ce a ajuns la tine a fost dorința de a mă frânge.
Alteori, eram chitara electrică, cea care ne-ar fi însoțit când am fi plecat departe. Am fi fugit temporar, doar pentru a vedea apusul de pe autostradă, pentru a scoate capul pe fereastra trenului la 5 dimineața, doar pentru a râde în hohote cu câțiva bani în buzunare. Am fi trăit propria Nirvana, ca apoi să ne întoarcem între oameni plictisiți, care n-ar fi avut niciodată curajul de a fi liberi.
Te lăsasem să scrii versurile și nici măcar nu trebuia să fii talentat. Viața mă învățase să nu mai aștept poeți, tot ce-mi doream era să mi te dezvălui, cu temeri și aspirații, să compui orice din oglinzile interioare. Rimele tale erau mereu superficiale, însă eu mă străduiam atât de tare să le confer alte sensuri, să le descopăr esența, să-ți scuz stângăciile artistice.
Eu ți-am dăruit tot ceea ce eram și ce-aș fi putut fi. Tu ai venit cu cea mai fadă poezie pe care o auzisem vreodată și atunci am înțeles care era versul tău definitoriu: ''All he wants to do is party with his pretty baby". Dăruirea mea n-ar fi încăput în sintagmele tale înguste. De ce să-mi fi împărțit ființa pustiului?
Îmi voi interpreta operele singură pentru o perioadă. Voi cânta cu ochii închiși, cu pasiune, fără a aștepta recenzii și aplauze.

Inspirația muzicală: Lana Del Rey"Cola"

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Revers


Undeva, într-o zonă neexplorată medical, se află acel discernământ cardiac, diametral opus rațiunii clasice. În timp ce înțelepciunea cerebrală își poartă ființa pe tocuri înalte, într-o ținută impecabilă, inimii îi place să rămână goală în cât mai multe feluri. Goală de iubire, goală de regrete, goală de tristețe. Trebuie să rămână goală pentru ca lumea să o invadeze; ea nu poate pulsa fără interiorizare, atașament, administrare de extradoze.
Nu poți ciopli desăvârșirea, ascensiunea e condiționată de existența unui regres, pol negativ, zbor înăbușit. De aceea, nudul inimii mele e un strigăt și nu copertă de revistă. Nu e de vânzare, ci darul meu suprem, pe care ai apucat să-l vezi în absența altuia, al trupului. Poate în adâcimile lui aș găsi sursa nevoii vinovate de a te apropia prin mijloacele schițate de tine sub forma unor semne de întrebare. Rațiunea face a mia copie xerox a motivelor pentru care o iubire-nu, iubirea aceasta- e neviabilă, însă n-are cui să i-o citească. Inima s-a cuibărit în tricoul tău, cât timp erai plecat, și dacă ar fi să o întrebi ce senzație a avut, n-ar ști să-ți spună. I-a fost de-ajuns să simtă că îți aparține...
Nu suntem amândoi alchimiști în căutarea unei iubiri extatice, zguduitoare, eterne? Nu suntem oare obosiți de pseudoexperiențe? N-am străbătut suficiente drumuri interioare pentru a ne convinge de inevitabilul ce planează încă deasupra noastră? Nu ardem în același fel, pe versuri diferite? Și cum oare ar putea să fie iubirea pentru a nu se pierde? Ar trebui să o recunosc din prima secundă, sub pleoapele cuiva? E nevoie de un interval anume pentru a mă convinge de existența ei? Ori faptul că a fost sfărâmată cândva e condiția împlinirii?
Oh, cum e posibil ca întreaga ta ființă să nu-mi fie de-ajuns?

Inspirația muzicală: The Weeknd-”Wicked games”

Sursa fotografiei

duminică, 27 octombrie 2013

Beții spirituale


Sunt un om al senzației, al extremelor, al spiritului. Nu e nevoie să petreci o veșnicie în preajma mea pentru a realiza că atât bucuria, cât și durerea au parte de întreaga mea participare emoțională. A trăi pe jumătate e inadmisibil , de aceea dozele mici nu-și găsesc locul printre exaltările mele. Cafeaua să fie tare, iubirea intensă și principiile de neclintit. Întotdeauna.
Oh, iubesc violoncelul și chitara electrică, iubesc rujul roșu și ciorapii negri, flirtul și femeia interbelică, castele și gările, mestecenii și străzile pietruite.
Mă voi opri să alint un pisoi, voi petrece ore întregi într-un leagăn, îmi voi sprijini tâmpla de trunchiul unui copac, voi scrie în jurnal, voi cumpăra cărți vechi și păpuși de porțelan pentru că aceste mărunțișuri mă fac să mă simt VIE.
Voi fi mereu vulcan, latent sau eruptiv, chiar dacă lumea m-ar dori din plastilină. Aleg să trăiesc în felul meu, cu ochii visători și părul rebel, cu celule în formă de fluture și inimă de catifea, cu zări senine și lupta ca esență a firii. Am atins extazul într-o privire, revelație, rugăciune, căci extazul e o stare de supraconștiință și nu ființă mototolită în compromis, mizer, biologic.
Cine aș mai fi eu dacă nu mi-aș pierde capul, cu zulufi cu tot, pe acordul unei ipoteze? Dacă n-aș zbura cu fiecare pană, iar în momentele de sfărâmare n-aș privi tot spre cer? De n-aș tinde spre cele mai ascuțite culmi și asta pentru că prefer să cad de la înălțime decât să mă sting sub umbra poalelor? Și ce-ar mai fi viața fără înălțare?
Dacă nu e pasiune, flacără, electricitate, chimie, deplinătate...să nu mai fie.

Sursa fotografiei

marți, 1 octombrie 2013

În jurul cochiliei


Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă?
Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare.
Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidiene, lipsite de adrenalina necesară mie. Nu accept să fiu închisă în maxime fataliste, în imposibil, în generalizări. Cerul însă mi-a picurat prea mult plumb pe aripile de fluture. Cum de-o fi uitat că un om e prea puțin în fața atâtor dezamăgiri?
De n-aș fi luptat de fiecare dată, mi-ar fi fost ușor să-mi justific rănile. Fizice, psihice, sufletești-tot felul de cicatrici peste care coborâsem mantia uitării par să învie la cea mai mică atingere. Poate că e vina mea că am mers până la capăt, întotdeauna. Dacă îmi lăsam credința să moară din prima, n-aș mai fi trăit experiența zguduitoare a sfărâmărilor repetate. Și de unde acea nebunie de a repara ceva ce va fi distrus mereu? De ce mă mai zbat atât în recuperări de motivație și de speranță?
Nu e vorba de pesimism aici. Dacă ar exista o lege a atracției, atunci ar trebui să-mi iau măsuri de protecție pentru avalanșa de iubire ce mă va acoperi în curând...Nu aștept minuni. Toată viața m-am străduit să găsesc eu lumina, să o învii chiar și atunci când petrecea zile întregi în pat, printre balade și șervețele, înfrântă și atee. Mai mult decât orice am încercat să mă schimb, prima oară experimentând tenebre, apoi vindecându-mă de fantomele lor. M-am schimbat oare? Sau am rămas prizoniera aceleiași cochilii? Renunțarea mă urmărește mai ceva decât propria umbră, iar minimul sentiment de progres spiritual întârzie să apară. Unde e Sensul? Am obosit să întreb...
N-am decât să mă învârt până amețesc în jurul cochiliei, fără a ști dacă mă aflu între pereții curbați ai acesteia sau dincolo de ei. 

Sursa fotografiei 

vineri, 20 septembrie 2013

Încarnate



Neputință izbită ritmic de fereastră,
Te-am alungat din zarea mea albastră;
Tu, însă, te strecori
Într-ale mele toate
Stupide încercări.

Nu ai ce să-mi mai furi.
În vene-mi curg sulfuri
Și reci amurguri îmi trec
Pe spate și sub piept.

Oblonul dinspre zori
S-a-nchis de-atâtea ori,
Încât în ochii mei, odată vii,
Zac astăzi țărmuri pustii.

Deșert pe frunte și-n simțire,
Etern deșert, nimic din mine;
Difuză dezmembrare-n noapte-
Grele poveri
Deja-ncarnate.
.

luni, 16 septembrie 2013

Zdrobește-mi inima, străine!


Zdrobește-mi inima, străine,
Că nimeni nu te va întreba de ce o faci
Și nici nu vei plăti vreodată,
Că-n viață nu este răsplată,
În viață doar înduri și taci.

Zdrobește-mi inima, străine,
Că durerea mea nu o s-o simți
Și nici plânsul n-o să-l auzi
Și rapid o să mă confunzi
Cu un tufiș de mărăcini.

Zdrobește-mi inima, străine,
Că nu mai are ce să vadă,
Nici ce să apere, nici în cine să creadă,
Zdrobește-o, că-i aproape oarbă!
Sfârșește-o, că de-abia așteaptă
Să uite ziua, să se piardă,
Să se desprindă și să cadă
Lângă mormântul fără flori,
Mormânt pustiu și ars de sori
Ca un bătrân între ruine...

Zdrobeste-mi inima, straine!

miercuri, 11 septembrie 2013

Re major


În viața mea, se cântă o simfonie în Re major. Uvertura sună promițător, progresiv, însă pe parcurs, secvențe grave și profunde încarcă interpretarea de tristețe. Nu cunosc finalul, va trebui să o ascult până la capăt, chiar dacă fiecare coardă întinsă e o ramură de suflet...
Auditoriul nu se mișcă în amfiteatrul întunecat, mărginit de draperii roșii, cu bordură aurie cusută manual. Doar eu mă zbat între scenă și spectacol, dirijor și instrumentist, cânt și aud, critc și aplaud, eu-arcuș și rezonanță, zbucium și muzicalitate. Iată acea notă înaltă-oh, ce succes, multimea zumzăie, eu îmi stresez orchestra, vădit încetinită de reacția pozitivă. O clipă mi-a alunecat privirea pe un fald roșu și a fost de-ajuns. Câtă finețe se ascunde în leșinul suav al catifelei!
Niciun sunet nu mai inundă atmosfera. S-au golit scaunele, la fel și scena. Acesta e momentul meu! Mănușile lungi se asortează perfect cu rochia neagră, buzele de un roșu intens schițează un surâs imperceptibil, iar ochii se răsfață într-o privire arzătoare, fără să atingă vreo țintă umană. E timpul să fac un pas în față, să strălucesc în lumină, să seduc o sală pustie. O buclă pe un umăr, plămâni sărutând clavicule, extaz solitar de zări și etape...
Am căzut într-un semn de întrebare pe podea, cu mână îndoită a alint în dreptul tâmplei. A fost superb! Sunt vie, cu respirația întretăiată, frântă doar pe jumătate, contemplându-mi propria trăire. Doar două secunde să mai stau așa, doar două...
O cutie fără violoncel a fost uitată într-un colț. O voi lua cu mine, am de cântat o simfonie în Re major. Reînceput, reechilibrare, renaștere.


vineri, 6 septembrie 2013

Clipa neînțeleasă



Mirosul rânced de speranță
Mă înfioară
Și mă ridică deasupra tuturor
Imposibilităților
Și a nedreptăților.

Simt pulsând un sânge tare,
Cu gust fin de provocare,
De biruință
Și credință
În frumosul existențial,
Ascuns în nimicuri mărețe.

Înțelepciunea îmi va fi sfetnic blând,
Voi păși pe câmpuri visând,
Voi fi ușoară și vie,
Cu sufletul cald de bucurie,
Cu lacrimi de rouă pe pleoape,
De mine voi fi mai aproape.

Voi închide ochii în zbor,
Voi desena fluturi pe-un nor
Și voi ascunde-n clipa neînțeleasă
Bucățica de cer pentru mine aleasă.

Sursa fotografiei

marți, 27 august 2013

Puritania


Pentru mine, Puritania e un regat spiritual, acel nivel existențial în care nu mai încap temeri, îndoieli și dezamăgiri. Aici nu se naște nimeni, iar populația e alcătuită doar din oameni care AJUNG. Fiecare are propria lui cale și fiecare are un loc pe tărâmul acesta, însă drumul e atât de greu, încât mulți renunță chiar înainte de a li se deshide poarta. Aș fi străbătut de mult tunelul, dacă nu mă împiedica cealaltă Andreea, cea care se teme de propria umbră și ar fi în stare să-și petreacă întreaga viață ghemuită, doar pentru a nu mai fi rănită din nou. De aceea, mă simt nevoită să-i amintesc anumite lucruri de al căror adevăr se îndoiește:
  • în greacă, "andreas" înseamnă ''bărbat", așa că mă aștept să te ridici la înălțimea numelui. Păstrăm secretul referitor la mersul pe bicicletă și la abilitățile tale sportive. :) Voiam doar să-ți spun că ai experimentat curajul înainte de a învăța cum se scrie, deci n-ai decât să-ți orientezi fruntea aceea cu pistrui spre zări înalte.
  • amândouă știm că nu te vei îmbrăca niciodată în rolul roz al superficialității, că nu răspunzi la apelative ca "iubi" și că îmblânzirea ta n-are nicio legătură cu darurile scumpe. Dacă te-aș scoate la licitație, n-ai prea avea cumpărători, pentru că tu nu ești un produs. Tocmai acel atipic, necomercial, diferit te va conduce spre împlinire.
  • uită-te mai des la cer. Nu doar atunci când devii una cu pământul, ci de fiecare dată când te clatini sau zbori.
  • nu reduce schimbarea la o destinație. E un întreg proces, nu-l poți limita, ci doar perfecționa în orice clipă. De aceea, nu te speria când obosești, plângi sau vrei să renunți. Toate fac parte din exorcismul tău interior.
  • dacă tot te-ai născut reflexivă, ai grijă să alimentezi motorașul cu un combustibil adecvat: arta. Trecutul și amintirea lui dureroasă te vor sufoca în tine însăți.
  • acceptă provocările, fără să te mai consideri incapabilă, defectă, sortită eșecului. Pune experiența înaintea succesului. Ieși puțin din sfera ta ultraapărată.
  • n-ai mai făcut nicio nebunie de mult. Nu știu dacă aștepți pensionarea pentru asta, însă eu te-aș sfătui să riști acum, pentru că, mai târziu, ai să fii prea șubrezită. Nu-ți voi acoperi eu dezastrele, așa că ai grijă ce fel de aventură alegi. Am încredere că vei fi suficient de fidelă ție și modelului tău valoric.
  • zâmbește mai des. Preferabil, fără motive cardiace.
  • nu te mai gândi atât la facultate. Ai încă cinci ani pentru asta, iar acum ești în vacanță. Vrei să ruinezi și puținul tău timp liber?
  • a fi "puritan" nu înseamnă sfințenie, traseu imaculat, perfecțiune. Puritania e lumea celor care luptă mereu, indiferent de căderi sau slăbiciuni, pentru a fi în comuniune cu ei înșiși și cu Universul.

vineri, 23 august 2013

Nonsens


Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin.
N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce pe nesimțite. Abia după ce s-a reinstalat în culcuș are nevoie de reparații și cine oare s-o coase? Mă întreb cum mai are curajul să formuleze îndemnuri absurde și unde-i rațiunea să-i întrerupă accesul la vocabular.
Am obosit să acord încredere unei vieți paralele și să-mi frâng oase în posibiltatea intersectării. Am încercat tot ce se putea încerca: credința și revolta, răbdarea și impulsivitatea, negrul și culoarea, iubirea și împietrirea și...n-am ajuns la SENS. De ce nu mi-au strecurat, la maternitate, un bilețel cu rostul meu pe lume? Măcar în ADN de s-ar fi dat vreun indiciu, ca să nu mai apăs Pământul cu povara nimicului meu. Sensul nu e ceva ce se găsește în timp și chiar dacă ar fi, ar trebui să știe că a întârziat lamentabil, la  fel ca multe altele...Sensul era singurul combustibil capabil să antreneze un tren în deșert. Fără iubire, mai reușesc să supraviețuiesc, dar fără sens...Nici măcar nu mi-l pot imagina înainte de culcare.
Aveam privirea legată în timp ce îmi conduceam pașii obosiți spre omul ce deschisese ușa. Când am întins mâinile, tremurând, am observat cum doar mănușile negre fuseseră salvate. Restul ființei s-a prăbușit: o dată în ochii privitorului, de mii de ori la numărătoarea mea. Fiecare eu s-a înecat într-un alt mine.

miercuri, 21 august 2013

O chestiune de principiu


Ai spune că principiile nu țin de cald, nu mângâie, nu alintă. Nimic mai adevărat. Însă ai putea să te scufunzi în noroi, în timp ce sufletul îți protestează, și să te aștepți să revii mai împlinit? Ai putea jertfi secrete pe pragul unei uși? Iar când totul se va fi terminat, când ultima infecție ți-ar bântui frumusețea, ai mai putea să supraviețuiești? 
Nu sunt o piesă rigidă de responsabilitate. Sunt om, cu greșeli și aspirații, om viu, în continuă căutare. Poate voi fi ultima persoană la împărțirea fericirii , însă n-aș vrea s-o vânez cu mâinile mele. Nici dacă aș vrea, n-aș reuși s-o prind, pentru că mi s-ar deforma în palme, ca un coșmar lipicios al rănilor de copil.

sâmbătă, 17 august 2013

Frământări de gânduri


Ajuta-mă să înțeleg
Cuvinte, semne, persoane
Aduse de vânturi oarbe
În viața mea.

Mă zbat în mine însămi
Până rămân fără suflare,
Până când nu mă mai doare,
Până la renunțare...

Nu are sens, nimic nu are sens
Și nu pot trece mai departe
Fără o explicație ridicolă a întâmplării
Care ne-a adus pe aceeași cale,
Dar în direcții diferite...

E atât de clar totul, încat nu văd nimic
Și mă sufoc printre gânduri contradictorii.
Tu îndrăznești să mă torturezi în propria-mi ființă,
Iar eu flutur, absurdă, steaguri albe.

Visez, zbor, cad și nu-nțeleg
De ce apar alți ochi pe drumul meu,
Când eu abia reușesc să fiu eu
Și nu mai am timp să mă întreb.

miercuri, 14 august 2013

Încă o oglindă



Ah! s-a spart oglinda! Dar nu plâng,
Nu, căci avea o pată,
Pe care n-am putut s-o curăț vreodată.

Ce dacă s-a spart oglinda?
Nu pot eu să-mi cumpăr alta?
N-am eu vânt și zbor și rouă,
N-am eu zâmbete și iarbă
Și încredere în soartă
Și un strop de armonie ascuns, parcă, într-o cutie?
Mai contează cioburi goale
Când vezi razele de soare
Împletindu-se în lacuri,
Într-un ritm păstrat de veacuri?
Și toate zilele rupte
Mai pot oare să te-nfunte
Când te culci în flori mărunte
Și-ți lași sufletul să cânte?

Sursa fotografiei

sâmbătă, 27 iulie 2013

Vis neîmplinit


Aș vrea să fiu pământ,
Aș vrea să pot s-aud
Plânsul frunzelor strivite
De pași nepăsători...
Aș vrea să simt fiori
Când pietrele-s lovite
De ploaie
Și să devin o piatră,
Una ce nu mai simte.

Aș vrea să fiu înger, 
Să cunosc un suflet
Zdrobit, uitat, pierdut...
Pe care să-l salvez, 
Prin care să visez,
Deși eu nu mai sunt
Decât un vers ascuns
Pe-o aripă,
Sau poate nici atât.

Aș vrea să fiu noapte,
Să pot dărui toate
Speranțele-napoi,
Dar sa nu dau nimic,
Poate din egoism...
Aș vrea să văd ochi goi
Și triști
Implorându-mi milă,
Deși nu sunt lumină.

Aș vrea să fiu furtună, 
Să pot avea în mână
Ploaia, norii, cerul.
Să pot să îi distrug
Pe cei ce nu plâng
Niciodată...
Aș vrea să rup tăcerea
În două
Și să păstrez doar o bucată.

luni, 15 iulie 2013

Perfecțiune


 Noaptea răpește totul într-un stil bizar,
 Transformând cerul în umbra unui coșmar.
  Vântul sălbatic urlă, pedepsind cu ploi,
  Străzile prea pustii, pierdute-n pașii goi.

Domnește slăbiciunea în fiecare om, 
Iar visele-ngropate se zbat acum în somn.
Tăcerea îngenunchează regele Etern 
Și amorțește Viața ce-așteaptă doar un semn.

Întunericul face Totul imposibil
Și-ascunde Libertatea în zidul insensibil.
Doar timpul mai desparte Moartea de Viață,
Iar Spațiul nu găsește un loc numit Speranță.

Dintre lumini și umbre se naște ultimul gând,
Capabil să trezească sau să ucidă-n timp.
Doar Luna rece, stăpâna atâtor nopți triste,
Poate înțelege teama privirilor împietrite.

vineri, 28 iunie 2013

Iubirea adevărată


Iubirea adevărată...e parte din Iubirea Universală. Ea vine în sufletele întregi, demne, pregătite. Își găsește cuvintele, își cunoaște traseul, își respectă ființa. Își știe secvența complementară, e echilibrată, într-o continuă metamorfoză spirituală. E curajoasă, deplină, răbdătoare. E lumină si lumânare, e sursă și combustibil, dăruire și dar. Vorbește prin fapte, se împlinește numai sub cununi, e roditoare și eternă. Se înalță, rămâne aprinsă sub furtuni, crede și înțelege. E taină infinită, temelie solidă, joc și înțelepciune, adânc mister înaripat, vis și izvbăvire. Ea e însăși esența lucrurilor, scopul suprem al fiecărui strop de rai născut pe lume.
Cine să se mai teamă de durere când o odă pură aleargă deja pe urmele firii mele regenerate? 

Sursa fotografiei

sâmbătă, 22 iunie 2013

Ipostaza căprioarei rănite


Bang! Iar s-a spart un violoncel de vise și îți vine să urli de dezamăgire, în timp ce revolte adunate îți încruntă privirea ațintită spre cerul nedrept. De ce tocmai tu, de ce ți se întâmplă din nou, ce-ai mai greșit de data asta? Poate că trebuia să fi știut de la început că nuferii tăi pluteau în deșert.
În orice caz, Universul nu are nimic pregătit pentru tine, așa că n-ai ce să mai aștepți de la viitor. O să te ocupi singură de sfărâmarea ultimelor speranțe, propunându-ți să-ți închizi sufletul pentru eternitate. O să-ți maschezi nopțile nedormite cu un dermatograf și vei asculta cele mai sălbatice zdrăngăneli posibile pentru a opri lacrimile. O să mai vezi alte filme de groază, doar pentru a evita orice tangență cu dragostea în care nu mai crezi.
Chipul tău va fi scăldat de o frumusețe glacială, de neatins, iar atunci vei atrage drumeți similari, neașteptați, ba chiar respinși de rațiuni anterioare. Îi vei confunda cu salvatorii tăi, deși ți-am spus de atâtea ori, Andreea, că nu există om care să-ți repare un puzzle știut doar de tine. Tot ce văd ei, dincolo de hainele negre și de atitudinea indiferentă, e vulnerabilitate, naivitate și un gol imens. Te mai întrebi de ce se sparg violoncelele?
Nu-ți cer să devii o vulpe ce experimentează fericirea murdară a prăzilor ușoare. Nu-ți cer să fii o leoaică mimând bucuria fadă de a te impune. Rămâi căprioară, Andreea. Nu-ți coborî darurile doar pentru că n-ai gasit încă omul care va ajunge la ele. Nu accepta să fii vânat când tu porți dăruirea sub clavicule. Iubește copacii. Aleargă, pășește cu grație deasupra oglinzii unui râu, privește apusul. Teme-te doar atât cât să te aperi. Vorbește celor ce înțeleg. Iartă și uită. Așteaptă, dar cu luminile aprinse.
Rămâi căprioară, Andreea. Depășește doar ipostaza căprioarei rănite.

duminică, 16 iunie 2013

Dincolo de circularitate

 

Un cerc. E atât de simplu de desenat, nici măcar nu e nevoie să ridic pixul de pe hârtie. O singură mișcare e de-ajuns.
Poate că aș vrea să învinovățesc lumea și cerul pentru suferința mea, aș vrea să arunc cu pietre în geamuri și, mai ales, în idealuri, însă asta n-ar face decât să-mi adâncească rănile. ''Nu e drept!", răsună protestele  interioare și nu-i voce să le tempereze. Timpul îmi va oferi explicații, însă mă va lăsa mai întâi să mă sufoc în întrebări chinuitoare.
Un cerc. Numele meu începe și se termină cu aceeași literă. Iubirea începe  și se termină într-o privire. Visele încep și se termină în durere. Prima oară e devastator. A doua oară e crud. Ultima dată...n-a mai fost o coincidență.
Mi-am promis că n-o să mai cred în nimeni niciodată, că o să-mi distrug singură speranțele, că o să uit orice ideal sau posibilă împlinire. Rațiunea însă, e așa de neputincioasă în fața unor noi provocări sufletești. Și iarăși mă învârt și amețesc și cad și promit și zbor și visez și mă învârt și...
Un cerc e atât de greu de deformat. N-are nici unghi, nici început, nici sfârșit. Are o singură origine-Eu. Autodistrugerea n-a fost soluția, iar salvatori nu există. Nimeni nu poate intra în interior, pentru că mi-am construit ziduri prea înalte, atât de înalte încât nu mai văd realitatea din spatele lor.
Acum, când nu mai pot să mor în mine, trebuie să mă vindec. Trebuie să-mi adun curajul și să mă întorc la originile temerilor mele, trebuie să-mi revăd deviațiile, trebuie să pătrund în cele mai întunecate colțuri ale conștiinței și să alung monștrii care mă fac prizoniera propriei ființe. Trebuie să las în urmă amintirile rănite și să mă iert. Armonia externă izvorăște doar din cea interioară. De aceea, eu trăiesc în haos.
Dacă voi reuși, voi întâlni și altceva decât iubiri circulare, depresii circulare, oameni circulari...

Sursa fotografiei

duminică, 9 iunie 2013

Durerea renașterii

 

Din când în când, durerea face dragoste cu mine.
Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă.
Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă, fac un zgomot infernal și nu-i nicio explicație pentru alunecarea lor...
Odată cu întrebările, se macină oasele și nervii, într-un ritm limitat de unghiile durerii pătrunse în carne. Atunci ne trăim ultimul delir împreună, urmat de moartea mea.
Ceea ce nu știe durerea e că eu mor doar pentru a renaște.

duminică, 26 mai 2013

Casa de păpuși

                

În casa de păpuși, ascunsesem romanul suspect despre un anume ''tu'' neîntâlnit. În draperii era țesut ''ceva" inexplicabil, un fir din altă lume, care mă ținea noaptea cu ochii pe pereți, iar ziua cu ochii pe fereastră. Păpușile n-aveau răspunsuri, cărțile îi spuneau ''dragoste", iar eu îl simțeam drept ''gol''.
De-atunci lumea mea nu mi-a mai fost de-ajuns, așa că am început să sculptez cu dăruire un ''tu'' nedefinit care să mă împlinească. Am pus atâta drag în fiecare trasătură, încât mi-a fost frică să las oamenii să-l atingă. Era perfect, era al meu și știam că va căpăta viață într-o zi, însă trebuia să aștept Momentul.
Timpul a trecut și eu stau tot în colivie. Idealul meu a devenit tot mai rece, uneori l-aș distruge cu mâinile mele, doar a pentru a vedea ce se ascunde dincolo. Ce se ascunde dincolo de perdele trase, de ușa zăvorată, de mâinile tremurânde? Nu mai am curaj să-mi deschid universul, pentru că îmi simt porțelanul frânt în fiecare respirație. 
În lumea mea sunt amorțită de mirosul singurătății și al vieții netrăite, iar ceea ce pare să compenseze inexistența mea e o fadă  senzație de siguranță. Sunt așa amorțită, încât aș prefera să asist la vandalizarea interiorului meu decât să mai petrec înca o noapte în casa de păpuși.

Inspirația muzicală: Evanescence-”Lithium”

Sursa fotografiei


marți, 7 mai 2013

Senzații


O șuviță de păr uitată pe-un umăr.
Un fluture așezat pe mână.
Apusul privit de pe autostradă.
Energia trunchiului unui copac.
Liniștea orei 5.
Mirosul de pământ reavăn.
Silueta sublimă a unui violoncel.
Vocea Lanei Del Rey.
Zborul unei păsări pe lângă tâmplă.
Vibrația premergătoare sosirii trenului.
Rugina fabricilor părăsite.
Finețea unui corset de catifea.
Un leagăn de lemn într-un câmp de albăstrele.
Un picior gol într-o baltă apărută după ploaie.
Un deget descriind circumferința unui pahar.
Pantofii negri ai unei balerine.
Nisipul sărutând coaste și vertebre.
Misterul unor scrisori vechi.
Tu.


joi, 2 mai 2013

Trestii în vânt


   
   Era odată un lac umbrit de zeci de trestii mlădioase, ce-și unduiau zilele cu o finețe neatinsă parcă de niciun strop de slăbiciune umană. Un ritm etern le alina gândul că nu vor fi niciodată culese, dăruite, păstrate între filele unei cărți. Cine să străbată mlaștina pentru a le atinge frumusețea?
   Erau, în buchetul acela, două trestii vecine, zămislite sub aceeași rază de soare, dar care își purtau viața atât de diferit...
   Trestia stângă: "De ce nu m-am născut margaretă, să înfloresc pe câmpuri și să fiu iubită de greieri și de fluturi? Stau cu rădăcinile împrăștiate în apa asta înțepenită și n-am nici frunze pentru a-i fi loc de odihnă vreunei zburătoare rătăcite."
   Trestia dreaptă: "E așa o bucurie să știu că nu voi muri de sete, pentru că mă scald în răcoroasa mantie a lacului meu drag. De ce-aș vrea să simt pământul când pot pluti pe apă?"
   Trestia stângă: "Ce frumoasă e adierea vântului acesta... E prea frumoasă ca să dureze, așa că o să-mi țin fruntea nemișcată, n-am să-i răspund chemării, am să închid ochii. Nu vreau să sufăr atunci când se va termina..."
   Trestia dreaptă: "Timpul amorțește atunci când dansez cu vântul, așa că am să-i fredonez un cântec cerului, am să zbor, chiar de-ar fi să cad apoi... Am să sărut norii acum, cât tulpina mea plăpândă e încă aripă."
   Trestia stângă: "Ce crud e Creatorul cu soarta mea! A salvat toate vietațile de toamna decadentă, doar pe mine m-a lăsat în singurătate, pe malul unui lac aproape mort..."
   Trestia dreaptă: "E sublim să pot înțelege Universul doar privind peste câmpurile rămase fără roade. Atâta măreție ascunsă de ochii gingașelor flori premergătoare! De-aș putea scrie secretul pe-o frunză, s-o trimit ghioceilor și macilor, să descopere și ei clepsidra perfectă a existenței..."
   A venit iarna și a înghețat lacul. Au murit și cele două trestii, cu capul aplecat a resemnare. Au murit împreună, însă doar una dintre ele a știut să trăiască...


vineri, 19 aprilie 2013

A mai trecut o săptămână...

                     
 
   Mi s-a spus că timpul e de partea mea, cel puțin acum, când nu mă vânează ceasul ovarian sau pensionarea. Adevărul e că timpul nostru se scurtează și nu știu cum să-l fac să-și cânte orele în cuvinte. Ar fi de-ajuns o dată, o singură dată și s-ar schimba totul...       
   A mai trecut o săptămână, ai simțit? Încep să mă doară zâmbetele și oscilantele ceruri ascunse în priviri și aș vrea doar să fiu oarbă. Orbirea mi-ar fi o povară mai ușoară decât timiditatea.
   Speram ca totul să fie firesc, fără anticipări, zile alese și replici inventate. Speram să fie curând...Nu mai vreau să renunț, de data asta. Cât poate costa o încercare? Singurul regret ce poate ucide un om e acela de a nu fi încercat.
   Mi-e dor deja de doruri viitoare. Mi-e drag un vis ce arde atât de tare, încât mi-a topit și curaj și piele și gene. Rugăciunile nu vor să mi te aducă, însă eu te chem cu fiecare bătaie de inimă. Ești mai aproape acum decât în urmă cu o sistolă.
   A mai trecut o săptămână, știi? N-aș vrea să treacă o veșnicie...

sâmbătă, 13 aprilie 2013

20


   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...
   A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am știut nici măcar că voi supraviețui. O eternitate s-a scurs și eu am împletit și despletit gânduri fără rost. Cui să-i las moștenire țesături transparente?
   Nu am salvat lumea, nu am schimbat viața nimănui, n-am construit cetăți. Mă am doar pe mine. Aș vrea să mă dăruiesc Pământului, însă nu știu dacă am ceva demn de oferit . Dacă n-ar fi un strop de credință și de artă înălțătoare, m-aș învârti în mocirla firii zi și noapte.
   Unde-o fi entuziasmul tinereții și puterea viselor? Rătăcit în alte zări, căci în jurul meu se usucă și primăvara, draga mea primăvară, floarea sub care m-am născut. Alung totul cu temerile mele...
   Am zâmbit astăzi, pentru că mi s-a părut că încap și eu sub cer. Cred că m-am înșelat.
(Cineva a spus să nu ne dorim oameni. Paradoxal e faptul că un anume om, iubindu-mă, ar putea să completeze golurile existenței mele. Nu e vorba de salvare-mă pot salva singură-de fapt, nu există alt gen de salvare-, e vorba de dragoste, ceea ce nu se găsește nici în cărți automotivante, nici în mine însămi).

marți, 9 aprilie 2013

Rugăciune

              

   Nu Te mai caut, pentru că Mi-ai fost sădit în suflet încă din copilărie. Nu mă îndoiesc de existența Ta, nu-Ți nesocotesc măreția, nu Te învinovățesc pentru eșecurile mele. Am fugit de Tine de atâtea ori și tot Te-ai obosit să mă găsești, să mă vindeci, să-mi aduci lumină. Te-am simțit atât de aproape în zilele cu soare sufletesc, am crezut că Ți-am atins piciorul și că pot păstra o fărâmă din imensitatea Ta. Ți-am pierdut harul printre degete, chiar înainte de a-mi sfinți mâinile necredincioase. Te-am cunoscut, dincolo de milenii pătate, Te-am cunoscut Întreg și Etern...
   N-a mai rămas nimic din ce mi-ai dăruit cândva, nimic altceva decât o inimă de dantelă ruptă. M-ai lipsit tocmai de ceea ce prisosește Pământului, m-ai lipsit de Sens, Doamne. Cât o să-mi mai port rătăcirile prin lume, cât o să-mi mai curgă păcatele sub pleoape, cât o să mi se mai zbată noi speranțe fără aer? De ce nu-Ți cobori privirea peste încercările mele disperate de a mă reîntregi?
   Și când mă vezi sufocându-mă în îndoieli și neputințe, când spasmele interioare îmi chinuie ființa, când mor de mii de ori în lupte pentru care nu mi-ai dat arme, de ce nu mă salvezi? De ce nu-mi răspunzi când timpul se scurtează în fața unei decizii? De ce m-ai uitat, Doamne?

luni, 1 aprilie 2013

Mai bine nu...


   Știi prea bine că da-ul sufletesc nu corespunde rațiunii mele fataliste. Dacă n-ar fi curs atâtea mii de ganduri și întrebări și ipoteze, noi am fi fost alții acum. Sau poate aceiași, dar în alte ipostaze...
   Nu înțelegi tu (cum nu înțeleg nici eu) de ce bucuria devine o piedică uriașă. Oare toți oamenii ce află lumina sfârșesc arzând? Și dacă e așa, de ce îmi doresc atât de mult să ard și eu, sub ochii tăi, până la capăt?
  Ce gust poate avea libertatea din spatele gratiilor? Gustul visului, al planurilor, al umbrei-echivalenți difuzi ai unei lipse anume. Libertatea e mereu dincolo de cuști și temeri și singurul fel în care o pot trăi e să merg mai departe de mine. Mi-e imposibil, cel puțin pe fundalul unui "Mai bine nu...''
   ''Ieși din închisoare, copilă, nu vezi că tu ești propriul tău gardian?'' Da, știu, cunosc toate sfaturile, toți pașii eliberării, dar nimic din toate acestea nu-mi învie curajul.
   Sunt atee privind dogma fericirii tangibile și asta tocmai din dragostea pe care i-o port unui ideal prea sfânt pentru a mai fi știrbit de alte dezamăgiri. Înțelegi tu? Nu-i nimic, nici eu nu (mă) înțeleg.

vineri, 22 martie 2013

Execrabilis



Imaginează-ți o mare de neputință, murdărită de cele mai înfricoșătoare păcate, un zbucium continuu al ultimilor izgoniți social și moral, un haos întunecat și zgomotos. Îngrozește-te, apoi respiră adânc și aruncă-te în marea aceea. Rostogolește-te de zece ori și mă vei găsi pe mine, ghemuită în propria-mi noapte.
Sunt doar un rest placentar împrăștiat într-o lume prea greu de înțeles, sunt împărțită între tenebrele originare și pământul mișcător, mereu fugind, mereu visand, mereu întrebându-mă, mereu stingându-mă pe cale...
Sunt prizonieră și totodată liberă, cauza și consecința existenței mele și, deși mă zbat în pseudolupte, nu pot să scap de mine însămi.
Te rog, repetă-mi obsesiv că totul depinde de mine, chiar vreau să cred, să mă opresc măcar o data și să închid ochii fără teamă. Vreau să mă ridic, să privesc înainte, să fiu vie...
Daca aș ascunde și altceva decât lacune în interior, poate că nu te-aș mai speria de fiecare dată.

Sursa fotografiei

duminică, 17 martie 2013

Bolnavă

Tu ești senzația mea vinovată și totodată cauza ei. Imunitatea mea impusă n-a reușit să te anihileze, așa că am rămas doar eu pe câmpul de luptă. N-am mai apucat să-mi trasez un plan; tu te-ai răspândit mult mai repede decât ideile mele, te-ai strecurat în toate încăperile încuiate anterior. Te-am simțit arzând sub pielea mea și am încercat să-ți ignor influența neliniștitoare, ți-am drenat farmecul în încheieturile cândva rănite, te-am adunat într-o singură moleculă și am leșinat. Am leșinat pentru că tu ești o doză prea puternică și nu știu cum să rămân vie în prezența ta.  Nu știu să respir sau să-ți vorbesc, nu pot să te ating, deși te port sub pleoape în întregime.
E mai mult decât chimie, mai intens decât albastrul regal, e prea departe de rațiunea mea eliptică, prea frumos să fie al meu. Nu-mi încape în sânge atâta adrenalină, nu rezist realitații, nu. Eu sunt un om al visului, înțelegi?
Lasă-mă să fug cu tine în amintire, lasă-mă să dispar înainte să fugi tu de mine, lasă-mă să fiu bolnavă o veșnicie. E prima și ultima dată când nu vreau să mă vindec...

Inspirația muzicală: Deftones-''Sextape'' (numele melodiei e doar un pretext pentru a ascunde sublimul)


vineri, 8 martie 2013

Fluturi și fantome



Am învățat să-i cultiv încă din copilărie, să le urmăresc firava înmugurire și apoi să îi simt stingându-se sub lacrimile mele. Am făcut tot ce poate face un om în încercarea irațională de a se agăța de frunze uscate.  S-au rupt copacii mei, au murit, i-am îngropat. Mi-am pus pălăria neagră și am șters ultimele regrete.De fiecare dată...
Știu că visele au fost făcute pentru a-mi tăia rădăcinile, așa că m-am obișnuit să le suport deliranta dezmembrare. Aș putea fi dezamăgită la infinit...                                                        
Cel mai înfricoșător e faptul că nimeni nu m-a învățat ce să fac în momentele în care visele sunt pe cale de a deveni realitate. Cum pot să țin în brațe ceva frumos? Daca îl strâng prea tare? Poate neputința mea păstra vie singura adiere de lumină? Dacă o să sperii bucuria cu firea mea atât de neîncrezătoare?
Daca ai ști tu că nu vreun orgoliu stupid mă îndepărtează de tine, ci doar teama, teama continuă că o să-mi alunece pământul sub picioare și o să sfârșesc într-o altă prăpastie. Niciun cer n-a rămas pur de-a lungul dimineților mele, așa că mi-am propus să iubesc norii și furtunile. Cum pot păstra un soare?
Vreau doar să închid ochii și să sar. Să uit de îndoieli și de voci interioare, de fumul ce mi-a înnegrit speranțele, de orice privire nesinceră, de trecut, de rănile cusute și desfăcute; să uit totul și să redevin acel copil neîntinat de altadată. De-ar fi liniște, măcar o clipă, de n-aș mai auzi mii de ipoteze crescându-mi prin par, galaxii de angoase și complexe...
Poate divinitatea îmi va spulbera fantomele și-mi va  ghida fluturii intercostali spre tine. Atunci voi găsi și eu gesturi, curaj și cuvinte...
                                                                                                                                                                        

duminică, 24 februarie 2013

Cu toate acestea...(1)


Nu stiu sa ma alint sau sa flutur din gene.
Nu sunt dulce si adorabila, nu-mi plac tiparele, nu ma lupt cu popularitatea.
Nu am curaj si tremur la fiecare pas pe care-l fac.
Nu stiu  sa ma strecor sub pielea cuiva. Ar insemna sa mai impovarez inca un om cu indoielile mele.
Nu pot zambi mereu. Oare cum reusesc altii? Au gasit toate raspunsurile? Au cunoscut Adevarul? Sau e un simplu reflex?
Nu fug de lupte, doar victoriile fug de mine. Printr-un miracol sau, poate, blestem, sabia mea ramane vie.
Nu ascult trupe, ascult doar suflete similare. O privire e de-ajuns ca sa-ti spuna ca traiesc acea muzica.
Nu detin nimic, sunt doar un anticariat mobil. Nicio umbra n-a fost vindecata de timp.
Nu cred in viitor, pentru ca dilemele prezentului imi depasesc limitele.
Nu-mi pot opri inima atunci cand incepe sa simta ceva.
Nu sunt rationala si sfarsesc in cioburi. Tot eu le repar mai tarziu.
Nu ma ascund de vise, insa oamenii viselor fug de mine.
Nu traiesc decat sufleteste. De aceea, ma intreb daca m-as putea transforma intr-un obiect.
Nu arunc florile decat atunci cand sunt sigura ca a ramas doar cenusa lor in palmele mele.
Nu sunt intreaga. Nu-mi mai stralucesc ochii ca altadata, nu mai pot sa zbor si nu mai am prea multe lumini de stins.
Cu toate acestea, daca ai avea putina rabdare, m-ai vedea asa cum sunt. M-ai cunoaste, m-ai asculta, m-ai intelege.
Insa nici tu n-ai sa incerci...

miercuri, 13 februarie 2013

Porțelan

Ce sunt altceva decât o păpușă moartă? Un chip de porțelan, cu ochii încețoșați de tuș și dezamăgiri, un mănunchi de buze care nu mai pot învia cuvinte, o expresie a pierderilor  de sine și de vise.
Ai putea să mă ții în brațe fără să mă spargi? Nu ți-e teamă că mă voi împrăștia printre degetele tale și nu va mai rămâne decât un sicriu de volane și gene? Chiar crezi că bătaia ritmică de pleoape e dovada faptului că trăiesc? Știi tu câte metele ridic în fiecare respirație tânără?
Nu mi-a fost teamă de stele, de aceea nu văd niciodată întunericul din jurul lor. Pot coase rani și ascunde înțepături, dar nu-mi cere să rămân aceeași, în timp ce simt cum mi se frâng zările sufletești. Același zgomot infernal al renunțărilor nedrepte, același gust amar de neputință...
Nu-mi spune că timpul le rezolvă, timpul nu e zeu. Toate cristalele ce mi-au curs pe față și printre speranțe au lăsat urme adânci. Crezi că pot machia la nesfârșit trecutul atotputernic?
Și dacă-ar fi să uit, ce-ar mai rămâne din mine? Nu sunt stăpâna propriei ființe, ci doar o consecință a vânturilor pustiitoare ce mi-au izgonit puterea. Nu sunt nimic din ce-am vrut să fiu vreodată...
N-aș putea să adorm pe umărul tău? Să mă molipsești de ceea ce înseamnă a crede? Încearcă macar, o singură dată. Nu știu dacă are rost, dar încearcă.
Dacă nu, n-ai decât să mă spargi în brațele tale.



miercuri, 6 februarie 2013

Fug pentru a ma intoarce



O sa-mi arunc jurnalele si cateva cd-uri in portbagajul unei masini vechi si o sa plec. O sa fug de mine, de tine, de toate visele pe care le-am desenat pentru noi, de viitorul plictitsitor in care vor ceilalti sa ma inghesuie, de noapte, de zi...Am sa fug de toate, pentru ca doar goana mea poate sa faca un zgomot mai mai mare decat  intrebarile ramase atarnate.
O sa apas pe acceleratie si o sa inchid ochii, bucurandu-ma de iluzia libertatii solitare. O sa beau o bere pe marginea autostrazii, o sa privesc apusul si o sa visez la tine.
O sa vad sute de lanuri de floarea-soarelui, centrale eoliene, fabrici si biserici si o sa-mi fie asa dor de tine, incat nu voi mai putea plange. Nu o sa mai simt nimic, nu o sa am nume, nu o sa mai las pe nimeni sa mi se astearna in suflet. Nu voi avea casa, nici umar de prieten, voi fi singura,singura in mine si in toate conservele necesare supravietuirii.
O sa fiu straina tuturor si mai ales tie, o sa treaca ani peste amintirea mea, o sa ma uiti, o sa te schimbi, o sa zambesti in poze de familie, iar eu te voi purta in gand in fiecare clipa a departarii  mele.
O sa fug pana cand oasele mi se vor macina de oboseala si va trebui sa ma intorc. O sa port urmele vantului pe fata si urma ta in suflet, vie si sfanta, in ciuda decadelor care au trecut pe langa mine, in ciuda golului imens ascuns printre firmituri de calatorie ramase sub riduri.
O sa te recunosc si-mi voi dori sa-ti imbratisez trupul imbatranit, exact ca la finalul cartii Dragostea in vremea holerei (Gabriel Garcia Marquez), insa ma voi impiedica de ceasul acela care bate  mai repede decat batea odata...
O sa-mi gasesc un loc aproape de casa ta si o sa imi petrec restul zilelor in umbra, privindu-te in timp ce-ti insotesti nepotii la gradinita, sau sotia la plimbare, o sa-ti numar pasii si nu-ti vei da seama, nu o sa simti nicio adiere de iubire.
Tu n-o sa simti, insa pe mine or sa ma tina in viata doar clipele in care te zaresc...


Inspirația muzicală: Placebo-''Where is my mind"

luni, 28 ianuarie 2013

Carnavalul inutilității



Cândva, credeam că m-am descoperit și că-mi voi păstra împlinirea de-a lungul zilelor, că voi putea învinge orice întunecare prin simpla conștientizare a faptului că exist. Credeam că-mi voi vrăji realitatea cu pasiuni nemuritoare, cu muzica de vis din sufleul meu, cu puterea mea de a detecta frumusețea în cele mai nebănuite locuri. Credeam că voi pluti în dimensiunea mea spirituală și-mi voi uita nefericirile concrete...
M-am înșelat, în încercarea mea de a-mi depăși umanul de sub piele. Nimic din tot ceea ce mi-a traversat vreodată firea n-a fost al meu. Nu am nici voință, nici curaj, nici înțelepciune. Versurile, fotografiile, visele, străduințele, resuscitările-toate poartă amprenta grea a deșertăciunii. Nimic valoros, nimic frumos, nimic etern.
Drumurile și acțiunile mele duc , mereu, spre pereți goi și niciodată spre vreo ușă. Singura fereastră a încăperilor mele e cea din podea; fereastră pe care o sparg, de fiecare dată, cu greutatea cernută de site incerte deasupra umerilor mei.
Nu sunt nici trup, nici suflet, sunt doar  o expresie difuză de respirație si lacrimă ce aleargă si se izbește de limite, negăsind un loc în cele doua lumi. Și nu-i nimeni să repare matricea mea de fiere, nimeni să-și piardă timpul cu neputința-mi fragmentată...
Atâtea ploi mi-au ruginit privirea, încât lumina nu mai poate ajunge dincolo de pleoapele nepăsătoare. Din ghemul de dezamăgiri sar raze nocive, contaminând orice fluture al sferei mele minuscule. Amăgiri de jar îmi leagănă acum credința...
Vechiul aforism existențial, cel al tinei din suflet si dintre mădulare, pare să-mi zguduie orice fărâmă de idee salvatoare. "Să trăiesști!", îmi spune o șoaptă, dar cum să accept că totul e ruina? Azi, mâine, oameni, degete, inimi-sintagme iluzorii înțepenite în timp. Unde e rostul agoniei cotidiene? Există un rost al lumii?
Mai rămân puțin privind carnavalul propriei mele inutilități...

Sursa fotografiei
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers