Visul omului sau OMUL visului?

Stiam ca m-am nascut intr-un taram al fanteziei, stiam ca sufletului meu i s-au dat aripi si ca nu exista om sau durere care sa ma poata opri din a visa. Stiam asta inca din copilarie, cand petreceam singura ore in sir, in leaganul de acasa, cand saream de zeci de ori de pe cerdacul bunicii, doar pentru a simti libertatea momentului in care pluteam; momentul sublim dinaintea aterizarii pe pamant. Nici viata, nici varsta, nici adultii nu m-au putut desparti de aceasta dulce eliberare a visului. Am continuat sa-mi impletesc panze de paianjen si sa mi le asez pe frunte, mi-am daruit intreaga fiinta exaltarii de a fi creatorul propriului meu univers secret, aparat de orice mizerie sau compromis; un univers medieval, loial, mirific, viu, pur si etern.

Multi cred ca visele se sparg, se destrama sau putrezesc. Eu cred ca visele se metamorfozeaza si se ratacesc in cetatea spirituala a Sinelui. In trupul meu plapand ascund atatea vise; ele-mi sunt salvarea si puterea, motivul petru care deschid ochii si respir.

In ciuda nevoii mele acute de ireal (sau ideatic), am hotarat sa incendiez ''patul lui Procust'', caci vrea sa aflu intai OMUL si apoi visul. Vreau sa te caut, sa te descopar, sa te iubesc pe TINE, oricine-ai fi, oriunde ti-ai odihni tampla. Spiritul meu alearga pe urmele tale, ca sa-ti intregeasca privirea zdobita, sa-ti alinte parul si sa-ti atinga buzele. Port in mine daruirea eterna, un violoncel plin de sentimente si nuante, o intreaga simfonie de clipe netraite. Nu-ti cunosc pometii, nici freamatul pleoapelor, insa ma voi lasa prada magnetismului divin ce ne va inalta la ceruri. Imi vei dezlega tainele si ma vei incununa cu stele, in serile roscate ale iubirii noastre.

Vesnic semn de intrebare, imi vei fi tu adevar? Imi vei raspunde la chemare?

Azi, imi uit visul, caci vreau sa iubesc OMUL...