vineri, 28 septembrie 2012

Plumb latent


Sunt sigura ca o ursitoare nefasta mi-a sadit in suflet un strop infim de plumb, asa doar ca sa-mi ingreuneze fiinta. Nu am stiut de prezenta lui pana cand am suferit primele dezamagiri. Dezamagiri copilaresti, cauzate de ruptura viselor de papadie, la care impleteam cu drag. Au mai trecut zile si ani si ploi, pana cand am simtit cum mi se incovoie speranta si cum creste griul din mine. Cu fiecare lacrima, cu fiecare plan esuat, cu fiecare ironie a sortii, cu fiecare ideal stirbit, m-am instrainat de nimfele ce infloreau in mine. Le-am zgariat cu clipele absurde, cand trupu-mi prea plapand nu mai putea ascunde povara amaruie si otravitoare. Acele clipe in care tristetea si goth-ul nu sunt de-ajuns pentru a purifica intunericul, in care e prea greu sa fug de propriile ganduri. E un mister pentru cei din jur, insa realitatea aceasta macina incet, ca un lant vechi ce sfasie lemnul parfumat al unui copac bolnav.
In timp,am invatat ca nu pot dizolva plumbul si ca trebuie sa-l machiez cu albastru, sa-i mai indulcesc disperarea. Pot incerca sa zbor si sa ma eliberez de temeri, insa stiu ca, undeva in mine insami, exista acea fiola plumburie, ce asteapta doar un strop rece pentru a se sparge si a-mi invada spiritul ratacitor...

Sursa fotografie 

marți, 25 septembrie 2012

Interiorizare

Incerc sa-mi spun ca e doar o indispozitie, dar sunt perfect constienta de profunzimea acestei trairi. E ceva interior, coplesitor, un zbucium continuu pe care-l neg si-l reneg cu maturitate, conformandu-ma unor reguli absurde ale realitatii cotidiene. Este viu, il simt in zilele incerte, cand, din adancuri de suflet, se ridica toate acele cuvinte nerostite, priviri nesincere, prietenii neadevarate, si, in final, insasi viata netraita. Si o voce impersonala imi striga in intuneric: GRESIT!, de parca as fi furat drumul altcuiva. Incep sa ma intreb daca are dreptate si trecutul transfigurat imi apare atat de crud. Uite cum am gresit si atunci, si chiar in ziua aceea, si peste o saptamana, si in urma cu atatia ani. Cred ca am gresit de fiecare data. Sfasietor de simplu. As vrea sa-mi ingrop bucati de suflet si de amintire, sa le desprind de mine si sa uit. Sa pastrez doar fibrele neatinse de mantia durerii si sa le impletesc intr-un vis al renasterii. Nu pot decat sa incerc, pentru ca stiu ca, dincolo de armura de ceara, adapostesc teama copilului din mine. Il aud plangand si sunt convinsa ca nu si-a ridicat vreodata fruntea de pe genunchii indoiti. E doar vina mea ca l-am purtat de-a lungul unor batalii inutile cu superficialitatea si cu nedreptatea ce pluteste in jur. I-am spus sa devina rece si inuman, insa el n-a putut. Si nici nu va putea vreodata...

Sursa fotografie

miercuri, 19 septembrie 2012

Visul omului sau OMUL visului?



Stiam ca m-am nascut intr-un taram al fanteziei, stiam ca sufletului meu i s-au dat aripi si ca nu exista om sau durere care sa ma poata opri din a visa. Stiam asta inca din copilarie, cand petreceam singura ore in sir, in leaganul de acasa, cand saream de zeci de ori de pe cerdacul bunicii, doar pentru a simti libertatea momentului in care pluteam; momentul sublim dinaintea aterizarii pe pamant. Nici viata, nici varsta, nici adultii nu m-au putut desparti de aceasta dulce eliberare a visului. Am continuat sa-mi impletesc panze de paianjen si sa mi le asez pe frunte, mi-am daruit intreaga fiinta exaltarii de a fi creatorul propriului meu univers secret, aparat de orice mizerie sau compromis; un univers medieval, loial, mirific, viu, pur si etern.
Multi cred ca visele se sparg, se destrama sau putrezesc. Eu cred ca visele se metamorfozeaza si se ratacesc in cetatea spirituala a Sinelui. In trupul meu plapand ascund atatea vise; ele-mi sunt salvarea si puterea, motivul petru care deschid ochii si respir.
In ciuda nevoii mele acute de ireal (sau ideatic), am hotarat sa incendiez ''patul lui Procust'', caci vrea sa aflu intai OMUL si apoi visul. Vreau sa te caut, sa te descopar, sa te iubesc pe TINE, oricine-ai fi, oriunde ti-ai odihni tampla. Spiritul meu alearga pe urmele tale, ca sa-ti intregeasca privirea zdobita, sa-ti alinte parul si sa-ti atinga buzele. Port in mine daruirea eterna, un violoncel plin de sentimente si nuante, o intreaga simfonie de clipe netraite. Nu-ti cunosc pometii, nici freamatul pleoapelor, insa ma voi lasa prada magnetismului divin ce ne va inalta la ceruri. Imi vei dezlega tainele si ma vei incununa cu stele, in serile roscate ale iubirii noastre.
Vesnic semn de intrebare, imi vei fi tu adevar? Imi vei raspunde la chemare?
Azi, imi uit visul, caci vreau sa iubesc OMUL...
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers